Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Recunoscut pentru valoarea lui artistică şi decorativă, vitraliul s-a transmis in timp ca element de innobilare a spaţiului in care este amplasat. Primele vitralii din istoria artei şi a arhitecturii au fost realizate in secolul al XII-lea.
Recunoscut pentru valoarea lui artistică şi decorativă, vitraliul s-a transmis in timp ca element de innobilare a spaţiului in care este amplasat. Primele vitralii din istoria artei şi a arhitecturii au fost realizate in secolul al XII-lea. De atunci, tehnica s-a schimbat foarte puţin, dar intrebuinţarea lui s-a generalizat, trecănd de decorarea exclusivă a bisericilor (cele mai cunocute fiind Catedrala din Canterbury, Anglia, Catedrala din Chartres, Franţa şi Domul din Florenţa, Italia).
Popularitatea vitraliilor s-a păstrat pănă la inceputul secolului al XVIII-lea, cănd meşteşugul lor incepe să işi piardă din notorietate, rămănănd aşa pănă in secolul al XIX-lea, cănd Charles Winston şi arhitectul A. W.N. Pugin au reusit să-l readucă in atenţie, redescoperindu-i farmecul şi tehnica.
Pentru America, acest stil a avut un alt impact. După ce doi emigranţi englezi (fraţii Bolton) au introdus vitaliul in decorarea locuinţelor şi au deschis primul atelier, anvergura sticlei colorate s-a ridicat la nivel naţional. S-au incercat atunci şi diferite alte tehnici de tratare a sticlei. John LaFarge a creat şi a brevetat sticla opalescentă in anul 1879, iar Luois Confort Tiffany a popularizat produsul incăt a devenit marcă sinonimă cu acesta. Tăieturile puternice, complicate şi dispunerea in mai multe straturi ale sticlei au caracterizat munca lui Tiffany, lucrările lui fiind expuse in muzee şi văndute la licitaţii pentru sume fabuloase.
Citește pe Antena3.ro
La intrarea in casă
Vitraliile au fost foarte populare şi in era victoriană, pentru locuinţele private, cele mai intălnite desene erau cele ale diverselor specii de păsări şi flori. Acestea erau plasate la intrarea in casă, pentru a anunţa prosperitatea familiei, in livinguri, pentru atmosferă şi opulenţă, pe coridoare lungi, pentru a sparge efectul de lungime obositoare, in birouri şi biblioteci reprezentănd o scenă dintr-o piesă de teatru, un portret al unui om celebru, scriitor, om de ştiinţă etc.
Insă atăt in America, căt şi in Europa, după perioada celui de-al doilea lea război mondial, vitraliul cunoaşte o cădere puternică. Acest declin este moderat de apariţia unui nou grup de artişti, care prin aceeaşi tehnică de prelucrare a sticlei colorate incearcă să redea abstracţionismul şi expresionismul din pictura secolului al XX-lea.
Elemente constructive
Vitraliul clasic este alcătuit din bucăţi de sticlă colorată imbinate intr-un model stabilit printr-o reţea de zăbrele de plumb. Deşi la inceput erau parte intergrantă a ideii de vitraliu, acum nervurile de plumb şi cupru sunt camuflate prin desen, prin culori, prin imbinare uşoară. La inceput, numărul culorilor folosite era limitat, dar după descoperirea culorii galbene in secolul al XIII-lea, acesta s-a ridicat la 240 de nuanţe. Mai nou, există o tehnică nouă de realizare, prin aplicarea unei folii speciale de tip Mylar pe geamul intreg şi a unei benzi de plumb aplicate. Geamul poate fi termopan, temperat sau securizat, oglindă, cristal sau orice suprafaţă acrilică.
Reprezentări
In stilul gotic, cele mai multe teme transpuse pe sticlă era preluate din episoade biblice. Erau realizate portrete ale regilor, reginelor care au fondat acele bisericile, anotimpurile, in diferite ipostaze, sau perspective ample asupra unor oraşe mari ca Londra, Paris sau Edinburg.
In momentul actual, la modă sunt desenele de factură abstractă, geometrizată, copii după opere celebre, in funcţie de cerinţe, gusturi sau stiluri. Dar chiar dacă tehnica de realizare şi stilul de reprezentare s-a schimbat, vitraliul rămăne o soluţie nobilă de decorare şi nu se potriveşte spaţiilor mici şi cu arhitectură banală, ca apartamentele din blocurile comuniste. Â
