Chipuri dragi pictate în floarea-soarelui

Ca-n fiecare vară, de vreo câţiva ani încoace, pe Catinca Popescu am întâlnit-o la Muzeul Naţional al Satului "Dimtrie Gusti", acolo unde se ţine, vreme de aproape două luni, Tabăra "Vara pe uliţă". Pictoriţa din Bacău este unul dintre cei mai îndrăgiţi "profesori" pe care copiii îi au în aceste zile toride. Şi cum n-ar fi aşa, când dânsa îi învaţă să "trăiască" liber experienţa culorii?

Cum întâlnirea noastră din acest an a avut loc sub semnul Sfântului Ilie - care, apropo, nu s-a simţit defel stânjenită defel să-şi facă simţită prezenţa, trimiţându-ne o ploicică zdravănă, "agrementată" cu fulgere şi tunete (de, harapnicul sfântului pocnea în cer!) - ne-am aşezat şi noi pe prispa unei case din muzeu şi am început să depănăm poveşti din copilăria domniei sale, în satul Suhuleţ, comuna Tansa, judeţul Iaşi. "Toate bunicile din sat, pe timpul meu, când eram copil, nu ne dădeau voie să mâncăm mere.

Dar noi, copiii, le furam. Însă în ziua de Sf. Ilie se dau de pomană mere şi caise, la noi li se mai spune şi zarzăre, pentru că sunt tare, tare mici, dar sunt foarte bune. Noi avem în curte un măr chiar în faţa casei, unde veneau multe vecine şi luau fructe ca să dea de pomană în ziua de Sf. Ilie. Tot de Sf. Ilie, se mai dau de pomană castraveţi proaspeţi cu miere de albine." Remarc că e foarte interesant acest obicei de a da de pomană de moşii de Sf. Ilie ori de ziua sfântului, castravete cu miere de albine. "De fapt, nu ştiu dacă este un obicei al satului, însă toţi stuparii scoteau mierea de albine, aşezau nişte mese mari în curte, pregăteau castronele, nişte boluri micuţe, linguriţe, miere de albine şi castraveţi proaspeţi şi poate de aici să fie şi asta de Sf. Ilie, chiar nu ştiu... Poate pentru că atunci se scoate mierea."

PORTRET VECHI CU "GHIŢÂMANĂ"
De la mierea de albine, dialogul alunecă spre câmpurile de floarea soarelui, care înconjoară miraculosul sat din Moldova, câmpuri şi flori pe care artista le-a imortalizat pe pânzele sale. "Satul nostru fiind pe o colină ridicată, deci împrejmuit de câmpie, dacă ieşi la marginea lui, parcă vezi numai lan de floarea-soarelui, după aceea încep pădurile, tot împrejurul satului... Este o feerie! Îmi place foarte mult să pictez lanuri de floarea-soarelui, acolo îl văd pe tatăl meu, oamenii din sat, în general, dacă o să priviţi într-o lucrare de-a mea, o să vedeţi că fiecare om are o lume a lui...".

Constat că, uneori, petalele de floarea-soarelui sunt un fel de rame aurii pentru "tablouri" cu chipul părinţilor, al bunicilor săi... "În casa părintească trăieşte mama mea - care are 97 de ani (Da, i-am pictat şi ei chipul în floarea-soarelui! De-atâtea ori!) - de care are grijă fratele meu cel mic şi cumnata. Vă daţi seama ce bucurie este pentru mama, ca şi pentru mine, când mâncăm cu toţii, ca odinioară! La noi, în general, la masă se pune borş de pasăre, sărmăluţe, în foi de varză sau de viţă, nu mai spun de varză cu carne, de raţă..."

Bucatele, zice Catinca Popescu, a învăţat a le face de la mama sa. "La noi se face un fel de... nu mălai..., «ghiţâmană» îi spune. Se face cu lapte bătut, de casă, ouă, câteva bucăţi de brânză. Deci, să spunem aşa: o farfurie de mălai cernut, 2-3 linguri de făină, trei ouă, 200 g brânză de vaci, 2-3 linguri zahăr, un praf de sare şi două căni de lapte bătut. Se amestecă toate ingredientele şi se adaugă lapte bătut. Se mai adaugă zahăr dacă se doreşte mai dulce.

Se toarnă într-o tavă unsă cu ulei şi se dă la cuptorul încins, la foc potrivit. Când este coaptă, fierbinte, se taie bucăţi potrivite şi se serveşte cu smântână. Este o bunătate.. Am întâlnit o reţetă asemănătoare, undeva în sudul ţării, în apropiere de Călăraşi, doar că acolo se numea «ghizmană»." Constat că denumirea este apropiată şi se spune că această reţetă ar fi una dintre reţetele dacilor. Dar mălaiul? Dacii nu aveau mălai. Deci, una e legenda, alta e adevărul. Deşi, de ce n-ar fi folosit meiul, ca şi în reţeta arhaică de mămăligă?"
Îmi promite apoi reţeta şi-o vorbă pentru capitolul cu reţete de la citiori din volumul şase din "Poveştile bucătăriei româneşti"...

Dulceaţă de cireşe amare
Foarte rafinată mândrie a marilor case moldoveneşti şi valahe, dulceaţa de cireşe amare (ca şi cea de nuci verzi) e o perlă strălucitoare a bucătăriei elegante româneşti, regina, mare şi mic burgheză, boiernaşă şi vel vornică, a verilor toride, cu vile de orăşel pustiu sau conace depărtate, perdele trase, ore târzii de după-amiază, umbra groasă a camerei, mobilele greoaie, vechi, prea vechi, pahare aburite, farfurioare delicate, linguriţe cât unghia, de argint...
Altcineva a trăit şi a scris toate astea, ca de obicei, altcineva a trăit în locul nostru.

Ingrediente: 1,6 kg zahăr tos, 3 g vanilie (sau zahăr vanilinat), zeama de la o lămâie, 1,2 kg cireşe amare (negre şi fără sâmburi).
Preparare: Mai întâi, se amestecă cireşele cu zahărul şi se pun pe foc lin, scuturând tingirea înainte şi-napoi, să nu se prindă. Mai apoi, se leagă pe foc iute: ştiinţa de a juca tingirea să nu se ardă dulceaţă e o artă. Când e de se leagă de-adevăratelea, se toarnă zeama de lămâie, se mai lasă preţ de vreo câteva clocote şi se toarnă-ntr-un castron, să se răcească, să se poată pune în borcane.