Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Nestor Rateş va rămâne în amintirea tuturor ca o voce a conştiinţei şi un simbol al rezistenţei prin cuvânt împotriva unui regim represiv. Dumnezeu să-l odihnească în pace", transmite marţi IICCMER.
Născut în România şi absolvent de filosofie la Universitatea din Bucureşti, Nestor Rateş şi-a început cariera jurnalistică la AGERPRES, iar din 1973, după plecarea din ţară, s-a alăturat departamentului românesc al Radio Europa Liberă, postul de radio transformat, în perioada comunistă, într-un simbol al speranţei românilor şi unica punte de legătură cu lumea occidentală.
Pe parcursul a douăzeci de ani, în redacţiile din Washington, Munchen şi Praga, Nestor Rateş a fost de două ori director al departamentului de la Radio Europa Liberă, oferind românilor acces la informaţii esenţiale despre evoluţia lumii, inclusiv despre evenimentele din alte ţări comuniste.
Alături de alte voci cunoscute ale exilului românesc, precum Ghiţă Ionescu, Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Georgescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Carp, Cornel Chiriac, Ion Ioanid, Gelu Ionescu, Şerban Orescu, Emil Hurezeanu, Neculai Constantin Munteanu, Liviu Tofan, a contribuit la menţinerea speranţei şi conştiinţei libere a românilor.
"Nu mă clătinaţi, sunt plin de lacrimi. A murit Nestor Ratesh (1933 - 2024). A fost un ziarist bun. Şi, înainte de toate, a fost un om bun!", a scris pe Facebook jurnalistul Neculai Constantin Munteanu.
Nestor Rateș: „Vremurile nu mă supără prea tare, doar trecerea lor mi se pare nedreaptă”
„Am devenit un om mai bun şi mai răbdător, chiar şi mai politicos: nemaivorbind unui microfon, am grijă ce, cât şi cum spun şi de aceea supăr mai puţin. Nu mă obsedează lipsa de notorietate ci, dimpotrivă, mă lăfăiesc în ea. Deşi un pic de atenţie (cum ar fi acest interviu!) nu-mi strică… Chiar fără să am secrete de destăinuit.
Cred că norocul nu vine întotdeauna de la sine, trebuie să-l cauţi şi, mai ales, trebuie să şti cât se poate de bine ce ar putea însemna «noroc» pentru tine. Eu am fost orfan, am fost crescut de la vârsta de şase luni de părinţi adoptivi care erau meseriaşi săraci. Am plecat foarte timpuriu de acasă şi a trebuit să fiu arhitectul propriului meu destin.
Înainte de toate, a trebuit să am din ce trăi şi am decis să mă duc la o şcoală medie tehnică într-un alt oraş decât cel în care trăiau părinţii mei adoptivi. La Piatra Neamţ am urmat cursurile Şcolii de Construcţii Hidrotehnice, iar la absolvire am fost repartizat pe un şantier lângă Bucureşti, unde am lucrat doi ani. Aici m-am îmbolnăvit de tuberculoză (o boala la modă în acele vremuri) şi, cum se întâmplă adesea în viaţă, acest ghinion a fost cumva o neaşteptată binefacere. Căci a trebuit să-mi schimb meseria şi, în loc să mă străduiesc să devin inginer, m-am făcut… jurnalist. Am absolvit facultatea de filosofie, secţia ziaristică (ulterior facultatea de ziaristică) cu nota 10 şi am fost repartizat, în ciuda unor «bube» de dosar, în Bucureşti, la Agenţia Română de Presă Agerpres, unde am lucrat 13 ani la redacţia de ştiri externe. Apoi, satul de «viaţă fericită» din comunism, am zbughit-o în străinătate unde am ajuns foarte curând la… Europa Liberă. Timp de 20 de ani am fost corespondentul postului la Washington şi alţi 10 ani directorul departamentului românesc al Europei Libere la München şi, apoi, la Praga. Dacă ăsta nu-i noroc, atunci nu ştiu ce e norocul.
Nu puţine au fost miracolele în viaţa mea. Primul că am fost un orfan norocos, că părinţii mei adoptivi au fost iubitori şi s-au îngrijit cât au putut de mine. Al doilea, că am supravieţuit, în copilărie şi tinereţe, atât războiului mondial (cu prigoanele lui), cât şi tuberculozei, moştenită de la tatăl meu, care a murit de această boală la şase luni după ce m-am născut eu. Am cărat-o şi eu cu mine mulţi ani. Al treilea, că am putut pleca din România comunistă şi realiza o carieră mulţumitoare de jurnalist în libertate. Şi, oricum, nu doar miracolele contează… M-am considerat întotdeauna un om raţional. Chiar şi nebuniile le-am făcut… raţional. Una din aceste nebunii a fost să renunţ la o posibilă carieră de inginer şi să mă fac jurnalist. Am reuşit destul de bine... Apoi, mi-am zis că nu mai vreau să trăiesc sub comunism şi am luat-o din loc fără să ştiu ce mă aşteaptă în străinătate. Şi ce bine am făcut! Mai târziu, în America fiind, mi s-a cerut să mă mut la München, în Germania, şi să preiau direcţia departamentului românesc al Europei Libere, după moartea regretatului Vlad Georgescu. El fusese al treilea director la rând, în decurs de mai puţin de şapte ani, care murea de cancer. Şi chiar înainte de a şti sigur aşa cum ştim acum – că nu au fost decese întâmplătoare, plecarea la München era hazardată. M-am mutat totuşi dintr-un simţ al datoriei. Şi bine am făcut. Dacă nu vă ajung aceste «nebunii», spuneţi-mi pentru că mai pot adăuga câteva.
Privind în urmă? Se vede o viaţă cam tumultoasă, dar destul de bine trăită. Nu mi-am făcut încă bilanţul şi nu cred că e bine să-l fac aici în graba unui interviu. Oricum, nimic nu indica în tinereţea mea că voi trăi atât de mult. Dimpotrivă. Şi nu era niciun indiciu că voi avea o viaţă atât de bogată. Fiecare cu destinul său. Eu cum aş putea să mă consider altfel decât norocos?
În rest, mă bucur de viaţă. Scriu câte ceva ce-ar putea deveni cândva memoriile mele. Oare vor mai fi cititori pe care să-i intereseze? Iniţial erau nişte note scrise din grijă să nu le uit. Apoi am zis că poate fac un jurnal. Acum le zic memorii. Cine ştie cum le voi numi anul viitor…”
Sursa Jurnalul Național 08 aprilie 2013
Citește pe Antena3.ro
