Ford Focus ST: Planul B – Munţii

Celui care a facut Highway 550, drumul care merge in nord din Durango, prin Muntii Rocky si pana in Ouray, e clar ca-i placea sa conduca. Daca exista un drum perfect oriunde in lume, atunci asta este: curbe largi proaspat asfaltate, asezate pe un fundal cu creste inzapezite si brazi grosi.

Incepusem sa suspectez ca Focus ST e o masina foarte, foarte buna, iar Highway 550 mi-a confirmat asta. ST este uluitor. Un hothatch cu tractiune fata si fara diferential mecanic ar trebui, conform legilor fizicii, sa subvireze: indiferent cat de mult rezista, indiferent cat de aderente sunt anvelopele, in cele din urma puntea fata trebuie sa cedeze. Nu si ST-ul: l-am aruncat in curbe din ce in ce mai tare, pana cand Webb era intins pe geamul portierei sale, mormaind neajutorat, insa masina a facut fata. E drept, cauciucurile bune si asfaltul pe masura ajuta, insa Focusul nu se rezuma la atat. Oricare tip de comanda - directie, frane, acceleratie – este perfect cantarita, ST-ul emanand un aer de echilibru total.

E minunat sa-l conduci in viteza

Asa ca, inevitabil, imediat dupa Montrose, s-a intamplat: alergand prea repede pe o bucata superba de drum liber si usor curbat, vestitele lumini rosii cu albastru isi fac aparitia in oglinda.

Politistul coboara din masina, lovind usor bara spate si pipaindu-si arma. Gata, asta e – mi-am zis – momentul in care suntem incatusati si ni se ordona sa guitam ca niste purcelusi. Cobor geamul ezitant.

"Nu o sa va amendez", zambeste politistul. O deschidere alunecoasa. Poate ca joaca scena politist bun/politist rau. "Voiam doar sa va spun ca viteza este periculoasa, dar stiti asta deja, nu?". Nu a spus-o amenintator sau cu ironie, ci cu o ingrijorare sincera.

L-am asigurat ca stiam asta deja

"Bun", spune el. "O zi buna va doresc".

In apropiere de Pikes Peak, din nou dincolo de miezul noptii, Webb cauta pe navigatia lui cel mai apropiat loc de innoptat. Il gaseste la cateva mile distanta, scotandu-ne de pe sosea direct pe un drumeag de pamant. Suprafata devine din ce in ce mai rea. Timp de 20 de minute ne-am catarat pe pante abrupte cu diverse poteci dubioase ramificandu-se tot mai adanc in padure. Cumva, dam peste un conac-motel cu aspect gotic, populat fara indoiala de criminali si fantome. Era inchis si, aparent, nelocuit de ani buni. Un pick-up vechi si ruginit statea in fata, cu portiera deschisa. "Vrei sa intri sa vezi daca au camere libere?", intreb eu. Webb a clatinat din cap. In motelul ala sta moartea.

Un zgomot. Din spatele unui palc de copaci, silueta ca de strigoi a unui om ciufulit vine spre noi mormaind lucruri deloc inteligibile si agitandu-si pumnii. Amandoi sarim in scaunele noastre sport.

"Ce fac?", am tipat la Webb.

"Nus’. Stinge farurile".

"Sa opresc farurile? Serios?"

Am cuplat marsarierul si am luat-o la goana cu spatele pe drumul pe care venisem, mortul viu venind dupa noi cu ochii lui laptosi sticlind in lumina farurilor. Am colindat dintr-o poteca infundata intr-alta, cu navigatia incapabila sa ne ajute si cu teama ca moroiul va sari oricand din umbra si-si va croi calea in masina cu un tarnacop. Niciodata n-am fost mai inspaimantat. Dupa o ora, ne aflam inca in padure.

In cele din urma, scapam din Codrul Mortii si gasim un motel deschis, lipsit de criminali, in micutul oras Woodland Park. Cu respiratia taiata, ii povestim patania noastra fetei dragute de la receptie. Ne-a ascultat, a dat din cap cu putere si a spus: "Probabil voia doar sa va impuste. Si eu stau in padure si daca doi oameni din afara orasului ar aparea in fata casei mele in masina lor smechera, probabil ca si io i-as impusca".

Pikes Peak s-a schimbat un pic de la ultima mea vizita. Daca atunci a doua parte a traseului era macadam, acum e asfaltat pana sus. Vesti proaste pentru cei carora le placea sa vada masini de raliuri derapand pana pe marginea unor versanti de 400 de metri, insa o veste foarte buna daca te afli intr-un Ford Focus ST portocaliu. Fordul nostru a dat gata fara probleme muntele, strecurandu-se fara efort prin curbele stranse ale traseului si band aerul rece si rarefiat al muntelui.

Undeva aproape de varf, presupun ca afectat de lipsa de oxigen, Webb a urlat "sa i ne urcam in cap nenorocitului!", ceea ce m-a inveselit inexplicabil.

I ne-am urcat in cap: 4.302 metri, unul dintre cele mai inalte drumuri asfaltate din America. Era frig al dracu’ in varf. Termometrul masinii arata 3o C. Ieri, in desert, aratase si 41.

Dincolo de Pikes Peak, muntii se opresc brusc, fiind inlocuiti de o campie fara sfarsit care se intinde pana la Atlantic. In timp ce fugeam spre est pe un drum drept ca o sageata, vedeam cum Muntii Rocky se micsorau in oglinda, iar in fata se deschide o intindere de nimic: Marile Campii.