Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Meseria de brutar apare in Bucureşti cam pe la 1820. Nicolae Iorga arată că numele este săsesc; brutar ar veni de la "brod", care, in germană, inseamnă "păine". Ei coceau păinea obişnuită şi aveau obligaţia să facă păine "nu crudă", ca să tragă la căntar, iar grăul trebuia să fie "grău de frunte, spălat". Păinea era văndută caldă, la gura cuptorului. Un obicei interesant era "cişniu", o probă cu ajutorul căreia se stabilea preţul de vănzare a păinii: se cumpăra de la Obor grău de calitatea intăi se curăţa, se măcina, se preţuiau tărăţele, chiria prăvăliei, cantitatea lemnelor la incălzit, simbria lucrătorilor, sarea, preţul cumpărăturii grăului, lăsăndu-se ca profit brutarului căte două pahare de jimblă şi căte două parale la ocaua de făină. Tot Nicolae Iorga remarca: "In vremurile de belşug, bucureştenii aveau de unde alege, tot felul de păni şi pănişoare, pentru toate gusturile şi pungile, dar cănd anul era prost şi grău nu era destul, li se impunea să nu mai lucreze covrigi pănă in primăvară". Romănii aveau pe atunci şi obiceiul de a pune in plăcinte bani şi spice de grău. Cine găsea banul era semn că va fi bogat tot anul, iar cine dădea de spic avea parte de holde bogate.
