Recviem pentru Tănase (10)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

Niciunuia, sunteţi atenţi?, niciunuia dintre aceştia nu i se trage de la instrumentele de mai sus. Spânzuratului nu-i vine adică sfârşitul de la ştreang, otrăvitului de la otravă, înjunghiatului de la cuţit, iar împuşcatului de la glonţ. Toţi aceştia sunt victime ale infarctului psihic. Adică li se opreşte sufletul, iar odată cu el şi mintea. Din afară se vede ca şi cum ar fi foarte singuri, ca şi cum între ei şi ceilalţi oameni s-ar întinde un deşert foarte mare. De cele mai multe ori, deşertul acesta chiar se întinde. Dacă ar exista cineva care să-i observe la timp, să vrea să-i observe, mai bine zis, unii ar putea fi chiar salvaţi. Totul se decide în clipa aceea de singurătate amestecată cu disperare. Atunci vine sfârşitul. O vorbă, o privire caldă, o mână i-ar putea întoarce spre viaţă pe oamenii al căror suflet clachează.
Ionete voia să trăiască. Ştia mai mult decât toţi cei din jurul lui ce este moartea.
Nu punându-şi capăt zilelor dorea el să-şi ia tălpăşiţa de pe pământ. Găsise calea pe care o avea de urmat, fără să fie nevoit să renunţe pentru asta la viaţă. La ceva trebuia să renunţe totuşi.
Primise, imediat după pensionare, un consistent ajutor financiar drept răsplată pentru vitejia cu care apărase pământul patriei-mamă Afganistan. Yes, Mister Bush, ai putea, când te plictiseşti la ranch-ul matale din Texas, să vii să-l cunoşti pe Ionete.
E aproape viu. A rămas niţeluş mai scurt de un picior. Şi niţeluş mai scurt de încrederea în oameni. Şi niţeluş mai bătrân decât era înainte, împiedicându-l să îmbătrânească de tot doar faptul că rămânea în continuare copil.
Şi i s-au scurtat lui Ionete şi veniturile, deoarece, pe lângă suma încasată pentru eroism, a trebuit să mai rupă, lună de lună, şi din pensie, pentru a-şi cumpăra balonul la care visa şi pe
care-l găsise printr-un anunţ din ziar.
Cel care-l vindea se oferea să-l şi instruiască, căci fără un minimum de cunoştinţe numai un nebun sau un sinucigaş pornea de unul singur cu balonul în zbor.
El nu era nici una, nici alta.
Aşa că l-a ascultat cu atenţie pe instructor, rugându-l apoi să-l însoţească în primul său zbor experimental.
Aşa le-a zis Ionete tuturor zborurilor care au urmat, experimentale, dovadă că se pregătea pentru un zbor mai presus de toate acestea, unul suprem, sau poate final, al cărui moment nu sosise încă.
Lui Ionete îi trebuia un loc de unde să decoleze şi unde să revină cu balonul pe pământ. S-ar fi putut folosi de câmpul din marginea oraşului, dar ce făcea el cu uriaşul gogoloi de pânză impermeabilă între zboruri? Ar fi trebuit să se ţină mereu un camion după el, ca să care acasă prelata în care se transforma balonul dezumflat.
Ionete avea nevoie de un balonodrom. Iar curtea cazărmii era cel mai potrivit loc pentru asta. Deşi părea a nimănui, era interzis să păşeşti înăuntru fără aprobare, iar aprobarea trebuia obţinută de la armată, în a cărei proprietate continua să se afle.
Armata nu-şi putea permite să refuze un erou, aşa că Ionete şi-a instalat balonul în fosta cazarmă.
Zborul experimental cu numărul unu - pe cel de iniţiere petrecut în tovărăşia fostului proprietar nu-l punem la socoteală - a avut loc într-o duminică de octombrie.
Era la fix două sute douăzeci de ani fără patruzeci şi două de zile de când francezii Pilatre de Rozier şi Marchizul d'Arlandes urcau în drăcovenia construită de fraţii Montgolfier, pornind într-o călătorie de 20 de minute spre cer.
Dar nu oamenii, ci oile au fost primele vietăţi de pe pământ care şi-au împlinit visul de a zbura.
"Pregăteşte o provizie de trepte şi frânghii, şi vei observa unul din cele mai incredibile lucruri din lume", îi scria Joseph Montgolfier fratelui său, referindu-se, suntem siguri, la prezenţa în nacela primului balon care s-a desprins de pe pământ a unei rumegătoare fără minte, fapt care ne îndreptăţeşte să spunem că proastele de oi i-au tras pe sfoară pe deştepţii de oameni, deschizând înaintea lor drumul către stele.
Cu toate astea, regele Ludovic al XVI-lea, martor la eveniment, i-a răsplătit doar pe oameni, făcându-i conţi, oaia n-a primit, în ciuda meritelor sale istorice, niciun titlu nobiliar.
Lui Ionete nu-i stătea mintea la pionierii zborului cu balonul. Puţin îi păsa de fraţii Montgolfier. De căţeluşa Laika, nici atât. (Vreo două secole mai târziu, omul avea să primească o nouă lovitură, această potaie aventurându-se înaintea lui în cosmos.) Nu-l interesa nici măcar faptul că devenea el însuşi un fel de pionier, fiind primul om din oraşul unde se mutase care pornea
într-o călătorie cu balonul. El nu încerca să doboare vreun record şi nici să-şi satisfacă vreo plăcere. Pur şi simplu dorea să se elibereze de greutatea vieţii pe pământ. Îi sădise în minte această dorinţă întâmplarea aceea din Afganistan şi tot ea îi dezvăluise calea pe care o avea de urmat.
- Va veni o zi, îşi anunţase el apropiaţii, când n-o să mai revin deloc printre voi.
În vederea acelei zile efectua zborurile experimentale începute în această zi de miez de octombrie.
Vremea e bună. A suflat un vânt rece peste noapte, dar s-a liniştit în zori.
În prima parte a dimineţii s-a flendurit un nor de ploaie pe cer, dar pe la prânz s-a lipit cu burta de orizont, până ce l-a înghiţit Dunărea sau l-au tras bulgarii cu prăjinile, răsturnându-l peste grădinile lor.
Ionete urcă în nacela de răchită căptuşită cu plăci subţiri de teracotă şi aprinse, sub ochii hulpavi ai asistenţei, arzătorul.
N-o să ia foc?
Lumea s-a strâns ca la urs în curtea fostei cazărmi.
- Să ştii că, dacă faci ceva împotriva legii, îi trimisese Magiunescu vorbă, dau mintenaş armata jos din pod.
Dacă se gândea la ceea ce mai rămăsese din ea prin podul clădirilor din curtea cazărmii, nu prea mai avea ce să dea jos.
N-a fost nevoie să treacă la fapte, întrucât singura lege împotriva căreia acţiona Ionete era cea a gravitaţiei, iar faţă de aceasta Magiunescu n-avea nicio răspundere.
Sunt strânşi în jurul balonului oameni de toate vârstele. Deoarece nu este zi de şcoală, au venit să se uite la comédie numeroşi copii.
Este, desigur, şi presa prezentă. Fotoreporterul ziarului Steaua Sudului a fost poftit chiar în nacelă.
Deşi murea de frică, nu putea rata ocazia unei poze de senzaţie, aşa c-a strâns, începând cu dinţii şi terminând cu fesele, din tot ce putea el să strângă.
Mai târziu, după ce s-au desprins de pământ, a observat că nu sunt singuri acolo în văzduh. Dintr-un colţ al nacelei a răzbătut un behăit. Citise, în dorinţa de a se familiariza cu subiectul, câte ceva despre istoria zborului cu balonul şi a crezut la început că behăise oaia lui Montgolfier.
Dar era imposibil să fie ea. Ar fi însemnat să aibă mai mult de două sute de ani, ceea ce li se întâmplă doar ciorilor şi broaştelor ţestoase. Şi apoi cea care behăia nu putea fi oaie, întrucât era capră. Se vedea asta după coarne şi barbă, caprele fiind singurele mamifere de sex femeiesc dotate cu un astfel de accesoriu. Se spune că s-ar găsi şi unele femei în această situaţie, dar pentru că autorul nu le-a întâlnit niciodată, probabil din cauza faptului că se bărbieresc la frizerii diferite, respinge o asemenea ipoteză.
- O capră aici?!
- Da, de ce vă miraţi?
Ca şi cum asta nu era de ajuns, fotoreporterul ziarului Steaua Sudului auzi în clipa următoare un cocoş cântând.
Dar nu jos, pe pământ, ci acolo sus, în celălalt colţ al nacelei. Vru să facă un pas spre el, ca să-l vadă mai bine, dar se opri la timp. Ar fi călcat pe găinile care picoteau la picioarele lor.

(Va urma)