Reţeta de suflet

Modernitatea a pătruns pînă în cele mai izolate sate ale României, chiar şi în sînul micilor comunităţi etnice.

Modernitatea a pătruns pînă în cele mai izolate sate ale României, chiar şi în sînul micilor comunităţi etnice. La Başpunar, Memet Sebatin, reprezentantul etniei turce, îmi spune că n-a mai văzut o nuntă tradiţională, sută la sută, de pe cînd avea 14-15 ani: “Eu n-am făcut nuntă «cu masă mare», dar nici n-a fost ca la bătrîni”. Cunoaşte însă tot tipicul strămoşesc şi ni-l spune, pe îndelete, pentru ca măcar tipărit să ajungă să-l ştie şi cei care vor veni. “Cînd eram copil mic, vinerea umblau unii cu daula (toba – n.r.) şi cu clarinetul din casă în casă. Cîntau o melodie anume, prin care era înţeles că omul e invitat la nuntă. Ieşea proprietarul cu un prosop (sau cu o batistă) şi-l lega de daulă. După ce se termina totul, la capătul satului, abia putea duce daula, de cîte prosoape avea legate de ea”. Logodna o făcea fiecare la el acasă. La mireasă veneau femeile. “Niciodată cu mîna goală! Aduceau un kil de ulei, sau zahăr, sau orez… Iar neamurile miresei întindeau masa rotundă, cu şapte bucate. Puneau ciorbă, fasole cu carne, sărmăluţe, orez cu lapte, pilaf, friptură şi baklavale. Acasă la mire mergeau bărbaţii. Pînă la 11:00 noaptea jucau, iar atunci se punea «dakî». Mirele şi un copil din neamul lui se aşezau jos cu cîte o tavă în faţă. Şi bărbaţii treceau şi lăsau bani pe o tavă şi basmale (ţesături – n.r.) pe cealaltă tavă”. Cununia religioasă se făcea… prin intermediari. Mirele şi mireasa nici nu se vedeau, nici nu participau. “Erau doi vechili, unul din partea mirelui şi altul din partea miresei, şi doi martori. Se duceau la geamie şi înregistrau cununia în registrul hogelui… La noi în religie se spune că, în caz de se despart, mirele trebuie să-i asigure traiul miresei pe un an. Şi de-aia se duceau cu vechili să semneze, ca să fie martori că mirele s-a legat să aibă grijă de mireasă”. Vremurile au năruit întreg acest eşafodaj construit de religie. De aceea Memet Sebatin oftează. Are doi feciori, amîndoi sînt hoge, unul la Cobadin, altul chiar la Başpunar. Vor putea ei să ducă mai departe legile neamului?

De la Istanbul la Başpunar

Se zice că noi, românii – ca de altfel şi celelalte naţii balcanice –, datorăm foarte mult, atunci cînd vorbim despre gastronomia naţională, bucătăriei turceşti. Sînt cîteva denumiri de mîncăruri care servesc acestei afirmaţii. Exemplele cele mai comune sînt: ciorba, iaurtul şi sarmaua. Există însă o mulţime de lucruri interesante de aflat despre bucătăria Turciei, ca şi despre cea a turcilor care locuiesc de sute de ani pe teritoriul României. Vă invităm să le explorăm împreună, într-o dublă călătorie culinară, la Bosfor şi în Dobrogea, într-un mic sat locuit numai de turci. Altfel spus: “De la Istanbul la Başpunar şi retur”.

simona.lazar@jurnalul.ro