Vremea ţiganilor în mass-media

În vreme ce “Vremea ţiganilor” (1988) lui Kusturica vrăjea Occidentul, semnalându-i hazos invazia ultimei seminţii de nomazi, la graniţa de vest a României se consumau incidente desprinse parcă din film.

În liniştea friguroasă a unei nopţi de noiembrie, plutonierul major Nicolae Pintea şi soldatul Ioan Sandu au văzut limpede o căruţă tâind fâşia dintre localităţile Pecica şi Lokoshaza. După somaţie, grănicerii au asistat uluiţi la prezentarea echipajului: cinci ţigani – doi din partea românească, trei cu domiciliul în Ungaria; şi şapte cai – doi înhămaţi la căruţă, ceilalţi în ariergardă.

Povestea livrată de protagonişti grănicerilor se plasa în registrul romantic al hoţilor de cai din “Şatra” lui Loteanu. Filmul lui Kusturica nu ajunsese încă pe ecranele româneşti! Jakab Tibor din Lokoshaza, însoţit de fratele său şi un vecin veniseră, chipurile, la Pecica să peţească o fată. În consecinţă, numita Ciobăniţa, ca viitoare mireasă, îşi trimitea zestrea –  căruţa cu şapte cai – la casele mirelui, pe cel mai scurt drum.

Luaţi la întrebări mai de detaliu, geambaşii de cai au precizat prioritatea ţiganilor cu buletin românesc în săvârşirea infracţiunii de trecere ilegală a frontierei: în Ungaria, fapta se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 2 ani şi suspendarea paşaportului; în România, scăpai cu o amendă uşoară.

De altfel, prin punctul de frontieră Nădlac tot mai des erau returnaţi şi grupuri de turci depistaţi de poliţia maghiară că trecuseră fraudulos graniţa româno-ungară.

Deloc respectuos faţă de tradiţiile ţigăneşti, ziaristul arădean Terentie Petruţi îşi încheia astfel relatarea: “Apreciem că Parlamentul ar trebui să discute şi să ia măsuri în acest sens, deoarece nu suntem ţara nimănui, în care oricine să intre şi să iasă când vrea, cum vrea şi... pe unde vrea!”.