Elegantele timpului

"Frumuseţea e foarte relativă, fiecare popor şi aproape fiecare secol îşi are un ideal femenin, deosebit, lăsând la o parte diversitatea de gust estetic, datorită deosebirilor de rasă", caracteriza frumuseţea Ilustraţiunea Română a anilor ’30.

Realitatea Ilustrată din 21 decembrie 1929 analiza câteva modele de frumuseţe europeană: "Grecii concepeau un trup viguros, solid, proporţionat, cu mâini şi picioare mari, o frumuseţe deplină, calmă şi armonioasă, ca întreaga lor artă. Nasul trebuia să fie în linie dreaptă cu fruntea. Aceasta joasă, buzele cărnoase, sinuoase şi ochii adânciţi, sub sprâncene arcuite, care tiviau, în semicerc, marginea osului frontal. Acesta e tipul frontal. Acesta e tipul tuturor Aphroditelor şi al Artemiselor, din musee. Egiptenii cereau profilului de femee desăvârşită, o cât mai mare asemănare.... cu pisica. Acest animal enigmatic şi graţios era considerat ca divinate, de aceea probabil, nu există nimic mai estetic, în ţara faraonilor, decât un gât subţire, elastic, un nas mic, o gură plină, în forma botului felin, ochi lungi, cât mai lungi şi sprincene asemenea de lungi.
Elegantele timpului – la fel cu cele din timpul nostru – aveau grijă să remedieze natura, întrebuinţând farduri colorate, care să continue, mult spre tâmple, deschiderea oblică a pleoapelor. Trupul era mai fin, mai nervos, umerii mai drepţi, şoldurile mai înguste, decât la greci. În evul mediu, întâlnim tipul creştin, frumuseţea eterată, din sculpturile catedralelor gotice. E o frumuseţe fragilă, delicată, aproape bolnăvicioasă, faţă de sportiva antică, plină de sănătate.

Femeea din acest timp are sprâncene subţiri, ca două fire de aţă, fruntea rotundă, gura mică, ovalul prelung, părul mătăsos şi degete de copil. Trupul nu se vede, ascuns cu grije, dela gât până-n vârful pantofilor, sub faldurile rochiei. Biserica a întins un văl de extremă pudicitate, asupra Europei. Ar fi fost o ofensă, adusă ei, să vorbeşti de pulpa bine făcută, a unei femei. În afară de figură, restul rămâne mister şi păcat formele artistice, din vechime, au cedat locul unei concepţii naive, de frumuseţe."

Simţ estetic
"Cruciaţii au adus din Orient gustul odaliscelor, cu şolduri desvoltate, aşa cum plăceau necredincioşilor. Pre­dilecţia aceasta însă nu s’a putut impune mult timp, pentrucă însemna un efort, al simţului estetic. Căci turcii apreciau acele trupuri pe care, noi, în epoca actuală, le socotim drept cele mai urâte: partea dela talie în jos mare, disproporţionată, faţă de partea de sus. Tot ei găsiau că sprâncenile, groase cât degetul şi îmbinate la ră­dă­cina nasului, constitue maximul de frumuseţe. Jupâniţele noastre, care mai­muţăriau. Stambulul cu aceeaş ardoare, cu care noi maimuţărim Pa­risul, îşi făceau cu «ristic» câte două li­pitori pe frunte ca să devină ire­zis­ti­bile. Principele de Lignier, vi­zi­tând Mol­dova, în 1788, se miră de ma­nia femeilor, care erau cu atât mai în­cân­tate, cu cât aveau un pântec mai vo­luminos. O mamă se şi scuză chiar – faţă de el – că fiica ei nu-l are după cerinţa modei, şi aceasta desigur a însemnat o umilinţă, pentru biata boeroaică.

Noroc că în Occident această abe­raţie a modei n’a durat, până în epoca fermecătoare a lui Ludovic al XVI-lea, ca’n principate, ci s’a stins, odată cu Secolele care trec, fără să se modifice acest «tip de frumuseţe». Coafurile se schimbă, brocardurile rigide, de aur şi argint, care stau singure în picioare, dispar, lăsând locul «vertugadinului» şi «panier-ului». Deodată, revoluţia franceză, care răstoarnă tot ce era so­cotit imuabil, liberează spiritul, din că­tuşele de veacuri şi trupul, din în­chi­soarea-i luxoasă, de stofă. O a doua revenire la spiritul antic! Mervelleu­se-le directoratului es pe stradă ca As­pa­zia şi concetăţenele ei atheniene. Corpul întreg se strevede, prin rochiile subţiri, despicate jos, ca modelele «tan­go», din copilăria noastră. E un triumf efemer, al frumuseţii femeni­ne complete. Din nenorocire, dispare repede, odată cu revenirea fantaziilor nenaturale: crinolina, apoi turnura şi însfârşit taliile groteşti, dela începu­tul se­colului actual, care făceau mijlo­cul de viespe iar restul ridicol de ro­tund... e perioada celui mai fals bun gust, care a putut exista. Analogie găsim doar în moda oribilă, din timpul domniei lui Enric al III-lea, al Franţei, fiul Catherinei de Medicis.

Deviarea aceasta a simţului este­tic, în îmbrăcăminte, merge mână’n mâ­nă cu aceea a idealului femenin; moda e în strânsă legătură cu estetica. Cum ar mai putea avea forme statu­ta­re, o victimă a corsetelor, din perioada 1895-1905, al cărei mijloc a fost torturat ani de zile, uneori chiar în timpul des­voltării? Şi cum s’ar putea vorbi de corpul proporţionat al unei doamne, care, sub crinolina dantelată, poate ascunde cele mai mari imperfecţiuni fizice?
Războiul mondial, a doua etapă a omenirii moderne, răstoarnă iar toate concepţiile. Se produce o nouă şi foar­te interesantă transformare estetică."

O "formulă"
În Ilustraţiunea Română din 9 ianuarie 1930 întâlnim câteva sfaturi în ceea ce priveşte... grăsimea: "Trebue să reacţionăm şi să nu ne lăsăm cuceriţi de grăsime. Să mâncăm puţin (mai ales să evităm anumite alimente: gră­simea, zahărul, feculele) acesta este formula. Multe femei au încercat să slăbească, punându-se la un regim sec. Acest regim este foarte periculos pentru sănătate. O femee care se în­gra­şă trebue să bea mai mult decât alta, căci are nevoie să elimi­ne. Să bea ce? Apă! Apa nu îngraşă, cu condiţia să fie absorbită într’un anumit fel. Să bea puţin, foarte puţin în timpul mesei".

Defectele tenului
Ilustraţiunea Română din 1 ianua­rie 1930 dădea câteva recomandări pentru a avea un ten minunat: "Toate femeile întrebuinţează azi creme, loţiuni, însă nu caută să afle cauzele provenienţei acestore farduri, pentru a se înfrumuseţa, acoperind cu aceste preparate cosmetice defectele tenului. Nimeni nu caută încă să afle cau­zele provenienţei acestor defecte.
Coşurile – sunt în deobşte de pro­venienţă digestivă – ca urmare a unei alimentări cu prea multe excitante, precum: muştar, piper, sosuri engle­zeşti, etc. În primul rând, regim ali­men­­­tar special şi tratament local extern.
Nasul roşu – Se congestionează nasul din cauza umflărei vinişoarelor. Din această cauză pielea şi ţesutul devine lucios şi uscat. Ca tratament indicat sunt compresele cu apă fierbinte şi o cremă emolientă.
Normal, femeia are o insuficienţă respiratorie, din cauză că toracele este mai puţin desvoltat ca la bărbat. În consecinţă şi circulaţia sângelui este stânjenită de această insuficienţă ducând la o defectuoasă digestie.
Toate acestea au repercursiuni asupra tenului – fie prin formarea coşurilor – petelor roşii ce apar după luarea meselor. Din această cauză preconizăm sporturile, gimnastica. Aceasta este cheia veşnicei tinereţi – a frumuseţei perpetue".

Corsete şi lenjerie
Concepţia despre lenjeria feminină s-a schimbat de-a lun­gul vremurilor. Iniţial a fost creată pentru a ascunde tot ce era considerat ruşinos, a devenit apoi foarte importantă pentru remodelarea trupului şi indispensabilă în zi­lele noastre. Crea­torii de modă au reuşit în vremuri de demult să corecteze siluetele, aducându-le cât mai ap­roa­pe de ide­alul epocii. Au apelat la corsete pentru a sub­ţia talia atât de mult, încât nu întâmplător a fost creată sin­tagma talie de viespe. Alteori au am­plificat volumul bustului prin sutiene vătuite, şoldurile – prin jupoanele creţe. Odi­­ni­oa­ră, lenjeria intimă de corp era dureroasă şi bizară. Nu ştim exact când a apă­rut lenjeria, dar se pare că aceas­tă piesă de vestimentaţie exista cu siguranţă în Egiptul an­tic. Re­ge­le Egiptului, Tutankhamon, a fost în­mor­mântat cu în­trea­ga sa avere: nenumărate bijuterii, obiec­­­te decorative, mo­bilier, dar şi foarte multe piese de len­­­jerie intimă pe atunci fâşii de pânză care se înfăşurau în jurul şoldu­ri­lor. În Grecia antică, femeile purtau o bandă textilă peste piept sau brâu, pentru accentuarea bustului. În Insula Cre­ta femeile îşi puneau corsete din os. În Roma antică, atât femeile, cât şi bărbaţii se înveşmântau cu tunici largi. Ro­manii un pur­­tau nimic pe sub tunică. Abia în Evul Me­diu au apărut iz­me­nele şi corsetul, acesta din urmă având rolul de a apla­ti­za sânii şi de a conferi un suport rigid pentru rochiile ela­bo­rate. Corsetul era făcut dintr-o pânză ri­gidă, întărit cu oase de balenă sau cu tije de fier. Înşiretat, strâmta talia până la dimensiunea ideală de 40 de cen­ti­metri, conferind siluetă de clepsidră. Abia când doc­to­rii au avertizat cât de periculos este acest obiect vesti­men­tar, designul a devenit mai permisiv. Prin 1919, când fe­meile au început să iu­beas­­că mersul pe bicicletă, au re­nun­ţat la cor­sete. Tot atunci, fe­meile au început să poar­te chiloţi pentru ac­ti­vită­ţile spor­­tive. În 1922 începe să apară un nou tip de len­jerie de lux, din şifon şi din sa­tin. De atunci au tot apărut ne­numărate mo­dele de lenjerie şi branduri. (Luminiţa Ciobanu)