Elegantele timpului

de Mihaela Cazan | 27 Mar 2011 • 20:30

"Frumuseţea e foarte relativă, fiecare popor şi aproape fiecare secol îşi are un ideal femenin, deosebit, lăsând la o parte diversitatea de gust estetic, datorită deosebirilor de rasă", caracteriza frumuseţea Ilustraţiunea Română a anilor ’30.

Realitatea Ilustrată din 21 decembrie 1929 analiza câteva modele de frumuseţe europeană: "Grecii concepeau un trup viguros, solid, proporţionat, cu mâini şi picioare mari, o frumuseţe deplină, calmă şi armonioasă, ca întreaga lor artă. Nasul trebuia să fie în linie dreaptă cu fruntea. Aceasta joasă, buzele cărnoase, sinuoase şi ochii adânciţi, sub sprâncene arcuite, care tiviau, în semicerc, marginea osului frontal. Acesta e tipul frontal. Acesta e tipul tuturor Aphroditelor şi al Artemiselor, din musee. Egiptenii cereau profilului de femee desăvârşită, o cât mai mare asemănare.... cu pisica. Acest animal enigmatic şi graţios era considerat ca divinate, de aceea probabil, nu există nimic mai estetic, în ţara faraonilor, decât un gât subţire, elastic, un nas mic, o gură plină, în forma botului felin, ochi lungi, cât mai lungi şi sprincene asemenea de lungi.
Elegantele timpului – la fel cu cele din timpul nostru – aveau grijă să remedieze natura, întrebuinţând farduri colorate, care să continue, mult spre tâmple, deschiderea oblică a pleoapelor. Trupul era mai fin, mai nervos, umerii mai drepţi, şoldurile mai înguste, decât la greci. În evul mediu, întâlnim tipul creştin, frumuseţea eterată, din sculpturile catedralelor gotice. E o frumuseţe fragilă, delicată, aproape bolnăvicioasă, faţă de sportiva antică, plină de sănătate.

Femeea din acest timp are sprâncene subţiri, ca două fire de aţă, fruntea rotundă, gura mică, ovalul prelung, părul mătăsos şi degete de copil. Trupul nu se vede, ascuns cu grije, dela gât până-n vârful pantofilor, sub faldurile rochiei. Biserica a întins un văl de extremă pudicitate, asupra Europei. Ar fi fost o ofensă, adusă ei, să vorbeşti de pulpa bine făcută, a unei femei. În afară de figură, restul rămâne mister şi păcat formele artistice, din vechime, au cedat locul unei concepţii naive, de frumuseţe."

Simţ estetic
"Cruciaţii au adus din Orient gustul odaliscelor, cu şolduri desvoltate, aşa cum plăceau necredincioşilor. Predilecţia aceasta însă nu s’a putut impune mult timp, pentrucă însemna un efort, al simţului estetic. Căci turcii apreciau acele trupuri pe care, noi, în epoca actuală, le socotim drept cele mai urâte: partea dela talie în jos mare, disproporţionată, faţă de partea de sus. Tot ei găsiau că sprâncenile, groase cât degetul şi îmbinate la rădăcina nasului, constitue maximul de frumuseţe. Jupâniţele noastre, care maimuţăriau. Stambulul cu aceeaş ardoare, cu care noi maimuţărim Parisul, îşi făceau cu «ristic» câte două lipitori pe frunte ca să devină irezistibile. Principele de Lignier, vizitând Moldova, în 1788, se miră de mania femeilor, care erau cu atât mai încântate, cu cât aveau un pântec mai voluminos. O mamă se şi scuză chiar – faţă de el – că fiica ei nu-l are după cerinţa modei, şi aceasta desigur a însemnat o umilinţă, pentru biata boeroaică.

Noroc că în Occident această aberaţie a modei n’a durat, până în epoca fermecătoare a lui Ludovic al XVI-lea, ca’n principate, ci s’a stins, odată cu Secolele care trec, fără să se modifice acest «tip de frumuseţe». Coafurile se schimbă, brocardurile rigide, de aur şi argint, care stau singure în picioare, dispar, lăsând locul «vertugadinului» şi «panier-ului». Deodată, revoluţia franceză, care răstoarnă tot ce era socotit imuabil, liberează spiritul, din cătuşele de veacuri şi trupul, din închisoarea-i luxoasă, de stofă. O a doua revenire la spiritul antic! Mervelleuse-le directoratului es pe stradă ca Aspazia şi concetăţenele ei atheniene. Corpul întreg se strevede, prin rochiile subţiri, despicate jos, ca modelele «tango», din copilăria noastră. E un triumf efemer, al frumuseţii femenine complete. Din nenorocire, dispare repede, odată cu revenirea fantaziilor nenaturale: crinolina, apoi turnura şi însfârşit taliile groteşti, dela începutul secolului actual, care făceau mijlocul de viespe iar restul ridicol de rotund... e perioada celui mai fals bun gust, care a putut exista. Analogie găsim doar în moda oribilă, din timpul domniei lui Enric al III-lea, al Franţei, fiul Catherinei de Medicis.

Deviarea aceasta a simţului estetic, în îmbrăcăminte, merge mână’n mână cu aceea a idealului femenin; moda e în strânsă legătură cu estetica. Cum ar mai putea avea forme statutare, o victimă a corsetelor, din perioada 1895-1905, al cărei mijloc a fost torturat ani de zile, uneori chiar în timpul desvoltării? Şi cum s’ar putea vorbi de corpul proporţionat al unei doamne, care, sub crinolina dantelată, poate ascunde cele mai mari imperfecţiuni fizice?
Războiul mondial, a doua etapă a omenirii moderne, răstoarnă iar toate concepţiile. Se produce o nouă şi foarte interesantă transformare estetică."

O "formulă"
În Ilustraţiunea Română din 9 ianuarie 1930 întâlnim câteva sfaturi în ceea ce priveşte... grăsimea: "Trebue să reacţionăm şi să nu ne lăsăm cuceriţi de grăsime. Să mâncăm puţin (mai ales să evităm anumite alimente: grăsimea, zahărul, feculele) acesta este formula. Multe femei au încercat să slăbească, punându-se la un regim sec. Acest regim este foarte periculos pentru sănătate. O femee care se îngraşă trebue să bea mai mult decât alta, căci are nevoie să elimine. Să bea ce? Apă! Apa nu îngraşă, cu condiţia să fie absorbită într’un anumit fel. Să bea puţin, foarte puţin în timpul mesei".

Defectele tenului
Ilustraţiunea Română din 1 ianuarie 1930 dădea câteva recomandări pentru a avea un ten minunat: "Toate femeile întrebuinţează azi creme, loţiuni, însă nu caută să afle cauzele provenienţei acestore farduri, pentru a se înfrumuseţa, acoperind cu aceste preparate cosmetice defectele tenului. Nimeni nu caută încă să afle cauzele provenienţei acestor defecte.
Coşurile – sunt în deobşte de provenienţă digestivă – ca urmare a unei alimentări cu prea multe excitante, precum: muştar, piper, sosuri englezeşti, etc. În primul rând, regim alimentar special şi tratament local extern.
Nasul roşu – Se congestionează nasul din cauza umflărei vinişoarelor. Din această cauză pielea şi ţesutul devine lucios şi uscat. Ca tratament indicat sunt compresele cu apă fierbinte şi o cremă emolientă.
Normal, femeia are o insuficienţă respiratorie, din cauză că toracele este mai puţin desvoltat ca la bărbat. În consecinţă şi circulaţia sângelui este stânjenită de această insuficienţă ducând la o defectuoasă digestie.
Toate acestea au repercursiuni asupra tenului – fie prin formarea coşurilor – petelor roşii ce apar după luarea meselor. Din această cauză preconizăm sporturile, gimnastica. Aceasta este cheia veşnicei tinereţi – a frumuseţei perpetue".

Corsete şi lenjerie
Concepţia despre lenjeria feminină s-a schimbat de-a lungul vremurilor. Iniţial a fost creată pentru a ascunde tot ce era considerat ruşinos, a devenit apoi foarte importantă pentru remodelarea trupului şi indispensabilă în zilele noastre. Creatorii de modă au reuşit în vremuri de demult să corecteze siluetele, aducându-le cât mai aproape de idealul epocii. Au apelat la corsete pentru a subţia talia atât de mult, încât nu întâmplător a fost creată sintagma talie de viespe. Alteori au amplificat volumul bustului prin sutiene vătuite, şoldurile – prin jupoanele creţe. Odinioară, lenjeria intimă de corp era dureroasă şi bizară. Nu ştim exact când a apărut lenjeria, dar se pare că această piesă de vestimentaţie exista cu siguranţă în Egiptul antic. Regele Egiptului, Tutankhamon, a fost înmormântat cu întreaga sa avere: nenumărate bijuterii, obiecte decorative, mobilier, dar şi foarte multe piese de lenjerie intimă pe atunci fâşii de pânză care se înfăşurau în jurul şoldurilor. În Grecia antică, femeile purtau o bandă textilă peste piept sau brâu, pentru accentuarea bustului. În Insula Creta femeile îşi puneau corsete din os. În Roma antică, atât femeile, cât şi bărbaţii se înveşmântau cu tunici largi. Romanii un purtau nimic pe sub tunică. Abia în Evul Mediu au apărut izmenele şi corsetul, acesta din urmă având rolul de a aplatiza sânii şi de a conferi un suport rigid pentru rochiile elaborate. Corsetul era făcut dintr-o pânză rigidă, întărit cu oase de balenă sau cu tije de fier. Înşiretat, strâmta talia până la dimensiunea ideală de 40 de centimetri, conferind siluetă de clepsidră. Abia când doctorii au avertizat cât de periculos este acest obiect vestimentar, designul a devenit mai permisiv. Prin 1919, când femeile au început să iubească mersul pe bicicletă, au renunţat la corsete. Tot atunci, femeile au început să poarte chiloţi pentru activităţile sportive. În 1922 începe să apară un nou tip de lenjerie de lux, din şifon şi din satin. De atunci au tot apărut nenumărate modele de lenjerie şi branduri. (Luminiţa Ciobanu)