Ioan Iacob Hozevitul

Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe Valea Iorda­nu­lui, cât şi în pustiul Hozeva, de ace­ea i s-a spus şi Hozevitul.

S-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni din fostul judeţ Dorohoi şi a primit la botez numele Ilie. Părin­ţii săi erau oameni simpli, dar foarte credincioşi. A rămas orfan de mic. Mama a murit la scurt timp după naş­terea sa, iar tatăl a plecat la război, dându-şi viaţa pentru patrie. Ilie a fost crescut de bunica sa care l-a învăţat ce în­seamnă credinţa şi evlavia. Când a intrat la şcoala din satul natal şi-a hrănit sufletul cu scrierile cărţilor sfinte. După ce bunica a trecut la cele veşnice, a rămas în grija unui unchi, dar şi aici a primit educaţie creştinească. Cum a absolvit Ba­ca­laureatul cu merite deosebite la învăţătură, rudele apro­piate s-au gândit să-l trimită pe tânărul Ilie la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi. El a ales viaţa monahală, astfel că la 20 de ani a intrat în Mănăstirea Neamţ, unde a fost rânduit cu ascultare la infirmerie şi la biblioteca mă­năstirii. După o vreme, a făcut cerere de plecare la Locurile Sfinte, însă solicitarea i-a fost refuzată pe motiv că nu satis­făcuse stagiul militar. Atunci stareţul mănăstirii l-a trimis la Bucureşti pentru a urma Facultatea de Medicină. Tână­rul nu s-a întors la Neamţ după finalizarea studiilor, ci a vi­zitat aşezămintele monahale din Oltenia, impresionând prin comportamentul său exemplar. S-a întors la Neamţ după satisfacerea stagiului militar, având aceleaşi ascul­tări. Ca bibliotecar a descoperit comorile de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi, pe care le-a studiat îndeaproape. Tuns în monahism, a primit numele Ioan şi a primit noi ascultări: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor de limba ro­mână la şcoala monahală, în care se pregăteau fraţii înce­pători. A plecat spre Ţara Sfântă în toamna anului 1936 îm­preună cu doi monahi, costul călătoriei fiind suportat de Cuviosul Ioan, din moştenirea rămasă de la părinţi.

Cuviosul Ioan Iacob s-a retras vreme de doi ani în sihăs­trie într-o peşteră din pustia Iordanului, intrând apoi la Mă­năstirea Sf. Sava, unde a avut ascultările de paraclisier, bibliotecar, ajutor de econom, apoi cea de infirmier, fiind foarte apreciat pentru dragostea şi mila cu care îi îngrijea pe bolnavi, indiferent de starea lor religioasă sau socială. La Schitul Sf. Sava, Cuviosul Ioan a desăvârşit lucrarea de taină a rugăciunii lăuntrice, despre care a lăsat scrieri folositoare creştinilor.

A învăţat greceşte şi a tradus multe pagini patristice în română şi a scris versuri duhovniceşti foarte sensibile. Timp de un an, s-a retras în pustiul Qumran şi într-o peşteră din apropierea Mării Moarte, pătimind apoi într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor. Când a scăpat, s-a întors la Mănăstirea Sf. Sava. A fost egumen al Schi­tului Românesc Sfântul Ioan Botezătorul din Valea Iordanului. Viaţa sa sfântă a atras numeroşi ucenici pe lângă el. Din 1952 se mută la Mănăstirea Sfântul Gheor­ghe Hozevitul din Ierihon, deoarece căldura Iordanului îi afectase foarte rău sănătatea. A vieţuit apoi în peştera izolată Sfânta Ana, situată la 7 metri deasupra cursului văii pârâului Hozeva. A dus o viaţă foarte aspră aici, cu posturi îndelungate şi cu privegheri de toată noaptea, mâncând pesmeţi, măsline şi smochine. Noaptea dormea câteva ore pe o scândură, cu o "pernă" de piatră. Şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului la 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani. A fost înmormântat în peşteră. Iubea păsările, iar la moartea sa mii de păsări zburau deasupra trupului său, bătând din aripi ca şi cum l-ar fi plâns.  În 1980, moaştele Cuviosului Ioan Iacob de la Neamţ s-au descoperit întregi şi pline de mireasmă în Peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva, astăzi păstrându-se în bi­serica Mănăstirii Sfântul Gheor­ghe Hozevitul din apropiere de Ierihon.

S-a lăsat uşor la cântar
Sfântul Grigorie Decapolitul a trăit în secolul al VIII-lea, în Decapolia, o unitate administrativă a Imperiului Bizantin. Pe atunci, Biserica era sfâşia­tă de erezia ico­no­clasmului, iniţiată de împăratul Leon III Isaurul. Erau atinşi chiar şi unii episcopi care, pentru a-şi păstra scaunele, au devenit iconoclaşti. Ardeau icoanele şi interziceau închinarea creştinilor la ele. Sfântul Gri­gorie s-a născut şi a co­pilărit chiar în această perioadă. S-a călugărit la o mănăstire unde egumen era Simeon, frate al mamei sale. S-a retras apoi într-o peşteră, însă n-a rămas acolo. Auzind o chemare de la Dumne­zeu, a părăsit peştera pentru a fi de folos oa­me­nilor. Sfântul Grigorie Decapolitul a primit da­rul sfinţeniei, vindecându-i pe mulţi de boli şi mai ales izgonea dracii din oameni. A fost însă şi un mare cărturar, cunoscător al învăţăturilor Bisericii şi al scrierilor patristice. Dumnezeu l-a ales să propovăduiască, asemenea unui apostol, credin­ţa dreaptă, combătând ereziile la Roma şi în Sici­lia. A trecut la cele veşnice la 20 noiembrie 842. Moaştele sale au fost aduse în ţara noastră de  marele ban Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistriţa din Vâlcea, care auzise de minunile făcute de sfintele relicve. Marele ban, auzind despre acestea, a plecat cu mult aur la Constantinopol, unde se aflau sfintele moaşte, şi a rugat turcul care răspundea de paza lor să i le dea. Lacom, turcul a cerut greutatea în aur a sfântului. Puse pe o balanţă, sfintele moaşte s-au făcut uşoare, încât, de cealaltă parte, au fost aşezate doar câteva monede de aur.  În perioada marilor epidemii de ciumă şi holeră, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul erau aduse de la Mănăstirea Bistriţa la Bucureşti şi se făceau procesiuni impresionante prin Capitală. Aceasta s-a întâmplat până când au fost aduse moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, la 1774. Drept mulţumire că Sfântul Grigorie a scăpat de ciumă locuitori din Bucureşti, domnitorul Mihai Racoviţă (1763 -1764) a scutit Mănăstirea Bistriţa-Vâlcea de dări.

Citiţi toate articolele din Ediţia de colecţie - Sfinţii români