Mardeiasii din zona Grant

Gastile de cartier nu s-au nascut in zilele noastre. Gastile de cartier au fost, ca si acum, un produs al celor izolati de lumea "normala", de lumea care traia dupa reguli clare si legale.

Bucurestii au avut intotdeauna forta unui magnet, care chema spre el si ceea ce era bun, dar mai ales ceea ce era rau in tara. Pentru ca atunci, cu sute de ani in urma, ca si acum, lumea credea ca, intr-un oras mare, sansa de a se capatui sau de a supravietui este mult mai mare ca in orice alta localitate de provincie.

La inceput, a fost o mahala caliceasca. Mahalaua caliceasca a fost un spatiu preurban aflat undeva in afara orasului, dincolo de ziduri, un spatiu aflat in afara lumii normale, ordonate, civilizate, dar care s-a structurat dupa reperele acestuia.

A fost un teritoriu interzis celorlalti si accesibil doar celor loviti de soarta. Era spatiul unde locuiau sau unde se retrageau toti aceia respinsi de societate, din cauza handicapului fizic, psihic sau fosti osteni cu rani care nu puteau fi vindecate; cei loviti de boli contagioase etc.

Dincolo de Dambovita, in fata Curtii Domnesti, se afla un spatiu in parte mlastinos, din cauza ostroavelor si bratelor Dambovitei de la acea vreme, in parte impadurit si incorsetat de doua gorganuri inalte la nord si la sud. Pe cel mai mare se va ridica mai tarziu Mitropolia, iar pe cel mai mic, din vecinatate, va fi ridicata Manastirea Antim. Mijlocul acestui spatiu era taiat de un brat al Dambovitei, numit Dambovicioara, alaturi de care se afla si raul Garlita, care alimenta Dambovicioara. Peste aceste ape, din poarta de sud a Curtii Domnesti, se forma treptat o cale de acces care traversa Livada Domneasca, aflata sub Dealul Mitropoliei, si continua apoi printre bordeiele calicilor. Acest drum se va numi cu timpul Podul Calicilor si va face legatura cu Targul Craiovei. El traversa codrii Lupestilor, care acopereau Dealul Spirii al Filaretului si vecinatatile. Pe aceste locuri vor fi asezati calicii.

RESPINSII. Lumea celor respinsi si oropsiti de societate, care-i refuza in interiorul ei, a reprezentat, chiar si pentru contemporani, un loc cand tenebros si misterios, cand plin de miracole si de fantezii nebanuite. Acesti nefericiti au incercat sa reconstituie in spatiul lor inchis si restrans normalul care li se refuza in afara lui. Era o lume modelata dupa amintirile traite candva in exterior. Aveau un lider ales dintre ei care sa-i reprezinte, aveau structuri si substructuri de organizare pe tipologii care nu se amestecau: leprosii, alienatii, ciungii etc. Existau cutume pe care le respectau si care erau valabile doar pentru lumea lor.

Prin variate procedee, lumea normala, exteriorul, a continuat sa comunice cu ei, adesea sa-i ajute, dar nu se mai aflau pe talerul egalitatii, pe care-l pierdusera. Erau fie protejati ai regilor, ai nobililor sau ai bisericilor, dar de cele mai multe ori ai oraselor in preajma carora locuiau.

In preajma Bucurestilor, targ si mai nou resedinta domneasca, acesti pelerini nomazi sau calici se strang de pe diferite drumuri primejdioase si anevoioase. Un targ protejat de prezenta domneasca, a unui numar considerabil de boieri si oameni cu stare, era un spatiu bun de sedere indelungata, de siguranta personala, de supravietuire. Pentru ca erau considerati periculosi pentru sanatatea societatii, nu erau lasati sa intre in oras nesupravegheati si de aceea au fost asezati intotdeauna in afara zidurilor, la periferie, intr-un spatiu mereu expus exceselor de tot felul. Dar cine sa se impiedice de niste bieti nefericiti?

COCIOABE RESPINGATOARE. Domnia valaha i-a luat sub protectia sa si i-a asezat pe domeniile domnesti din afara orasului, dincolo de Dambovita. Mahalaua tiganilor, alaturi de cea a calicilor, era cea mai saraca din oras, acolo se adunasera in cocioabe respingatoare, de-a lungul unor poteci acoperite cu praf gros sau, dimpotriva, inecate in noroi, toti cersetorii orasului. Calicii erau victimele numeroaselor razboaie purtate de domni - invalizii, vaduvele sarace, orfanii. Aidoma Occidentului, randurile lor erau ingrosate si de alti estropiati ai vietii. Ei nu trebuie confundati cu asa-zisa tiganie mitropolitana sau domneasca asezata in vecinatate.

Calicii aveau un staroste ales de ei, sub numele de staroste de misai sau staroste de calici, care primea de la domnie carte de recunoastere si putere de a judeca neintelegerile dintre calici. Poporul a nemurit pe acest staroste prin locutiunea hazlie si ironica "mai-mare peste mici, staroste peste calici".

LIDERII MAHALALEI. Cativa dintre acesti lideri au ajuns la noi datorita documentelor, iar numele lor certifica si betesugul de care sufereau: Simion Ciungul, Grigore Fulgeratul (posibil nebun), Radu Orbul, Lisandru Ologul, Atinia Surdul, Nikita Gusatul, Tudor Gura-Stricata, Gavrila Gura-Putintea, Tanase Picior-de-Lemn, Grigore ce are cea nevoita. Starostii aveau o autoritate foarte mare si astfel in mahalaua calicilor se pastra ordinea. In mahalaua lor nu se puteau aseza altii. Starostele calicilor era obligat sa alcatuiasca si sa inainteze anual vistieriei catagrafii de locuinte cu locatarii lor. El raspundea de buna comportare a calicilor indreptatiti sa solicite mila publica. Daca puteau intocmi asemenea liste, cel putin starostii trebuiau sa stie carte.

Un regulament al Mitropoliei stabilea normele morale ale cersetoriei; astfel, cersetorilor nu le era ingaduit sa intinda mana de doua ori, caci asta ar insemna hotie, ci, dupa ce primea pomana, milogul trebuia sa plece din fata bisericii, ca sa lase locul altuia. Nu avea voie sa-si scociorasca ranile, caci asta este inselaciune, in sfarsit, cei care se luau la cearta in fata bisericilor erau stersi de pe lista adevaratilor cersetori, tinuta la zi de staroste, pentru cutia milei de la Mitropolie. Traiau si din mila domneasca, vistieria le platea un ban pe zi si o data pe an le dadea imbracaminte si incaltaminte.

JUDECATA TIGANEASCA. La Bucuresti, cei care creau probleme calicilor erau tiganii mitropoliei care, "cu timpul, inmultindu-se ca spuza, calcau locurile calicilor; de aici batai, adica judecata tiganeasca". Pe teritoriul calicilor exista chiar si un obicei al pamantului, care tinea seama de cel mai mic amanunt. De pilda, de soarta bunurilor calicului decedat, cocioaba, zdrentele ramase de la el. Si vai de acel membru al breslei care s-ar fi incumetat sa fure de la un coleg! Era batut cu vergile in fata intregii comunitati si alungat pentru totdeauna. Or, alungarea din spatiul marginal si ultim, acela al calicilor, insemna sa fii in afara tuturor legilor. Nu exista decat posibilitatea de afiliere la una dintre trupele de haimanale sau vagabonzi care furau la drumul mare si care de cele mai multe ori sfarseau in streang.

ALUNGATI DIN BUCURESTI. Dupa 1650, domnia si Mitropolia au incercat sa scoata cat mai departe de oras pe acesti calici, impingandu-i spre Dealul Spirii si Filaret. Desi Brancoveanu ii va muta din Bucuresti, desfiintand mahalaua in 1697, multimea "nevolnicilor si orbetilor pe ulitele Bucurestilor deveni la 1795 atat de mare, incat, prin pitac domnesc, se hotari trimiterea lor la manastirile din judetele Ilfov, Vlasca, Dambovita, Ialomita, Muscel, Olt, Prahova, Arges, Sacuieni, Buzau si Slam-Ramnic".

Fenomenul de "calicizare" a Bucurestilor este in desfasurare, iar vestita mahala caliceasca, desfiintata la 1697, este astazi o realitate intalnita pretutindeni. Oamenii au apucaturi si trasaturi patologice marginale, in ciuda aparentei normalitati in care au iluzia ca traiesc. Cei mai multi se simt fericiti in aburii micilor si a berii coclite de cartier sau cu multe alte nimicuri cotidiene legate de ultimul meci de fotbal. Mai sunt insa destui care mai cauta o solutie (in afara emigrarii), iar cand o gasesc, atunci clacheaza. Innebunesc sau se sinucid.

 

INTRE IDEAL SI INFRACTIUNE

Daca in Evul Mediu, gasca celor diferiti a avut o structura ierarhica recunoscuta legal, in fruntea ei aflandu-se un lider acceptat de ambele tabere, de autoritatea domneasca si de membrii lumii diferite, cu disparitia spatiului calicesc, in 1697, suburbiile orasului incep sa aiba o structura subterana paralela cu aceea diurna si oficiala. Pentru perioada moderna, gasca de mahala avea un lider adult, cu legaturi in lumea cosmopolita a mahalalei cel putin. Adolescentii, minorii in general, intrau doar accidental in gasca, pentru mici servicii locale, care nu intrau sub incidenta legii. Dupa 50 de ani de aparenta disparitie a gastilor, s-a produs o transformare interesanta. In timp ce populatia romaneasca era supusa unei supravegheri organizate, singura comunitate, care prin spiritul ei cultural si cutumiar nu poate fi matritata unui model de sedentarizare sociala si culturala, a fost cea tiganeasca. De aceea, gasca clasica a fost inlocuita de un alt tip de gasca, structurata pe modelul arhaic al satrei, cu o ierarhie de invidiat, ferma, fara fluctuatii, unde pana si femeile, si minorii isi au pozitia lor strategica. Difera mult de vechea banda de infractori, adevarata tovarasie intre barbati adulti. Nu demult, presa a evidentiat talentul unui "print" regional, titlu superior ierarhic baronului local, care este cautat prin toata Europa. Cosmos Tanase este stapan absolut peste o ierarhie similara cu aceea a autoritatii statului, dar cu mult mai veche, milenara am putea spune, cu un cod cultural diferit si numai prin decodificarea si intelegerea lui se mai poate spera la eliminarea acestui tip de coeziune colectiva. Rolul cartierelor-dormitor din orasele romanesti - aici includem si Bucurestii - ramane acela de a nivela personalitati si de a anihila idei, ganduri sau proiecte de singularizare, personalizare. Gusturile, preocuparile si idealurile locuitorilor se reduc la substructuri tipice apartamentelor si camerelor care le-au creat si fermentat.

PRIMA GASCA DE TIP MODERN: GRANTUL

Dar cum ordinea statului nu poate tolera dezordinea sufletelor, efortul de modernizare a Bucurestilor, care a debutat in 1830, a facut incercari pentru anihilarea saraciei si a spatiilor mizere. Nu exista mahala care sa nu aiba un grup de tineri rebeli care supravegheau teritoriul. Insa prima gasca de tip modern, cu o formidabila coeziune de grup, reunind gasti mai mici, de prin toate stradutele baltite din partea de nord-vest a Bucurestilor, s-a format in jurul echipei de fotbal Rapid, inca inainte de 1930. Asperitatile dintre gastile mai mici s-au topit in matrita unei noi identitati zonale, construita in jurul echipei de fotbal Rapid. Acest lucru s-a datorat si faptului ca primii jucatori de fotbal ai Clubului Cailor Ferate Romane au fost recrutati dintre muncitorii ceferisti, care locuiau in mahalaua Grant. Iar primele tricouri alb-visinii au fost cusute de nevestele lor casnice. Iubirea pentru aceasta aventura a unei echipe muncitoresti, din oameni simpli, care ajunge treptat sa dea piept cu lumea si sa obtina succese in fata acesteia din urma, s-a transformat cu rapiditate intr-o uriasa coeziune de grup. In anii interbelici, gasca rapidista stapanea cel putin o treime de oras. Depasind cu mult granitele Giulestiului si ale Grantului, se intindea din Cotroceni, peste Grozavesti, pana spre noile parcelari de locuinte, dinspre Filantropia. Pentru mahalaua Grant, scriitorul Alexandru Stefanopol a facut o ampla descriere a vietii de mardeias din Grant, pentru perioada 1900-1930. Aflam cum mahalaua Grantului "a ramas in stapanirea mardeiasilor si nu intalneai picior de vardist sau jandarm, fiindca in ei se descarcau pistoalele haimanalelor mai intai si apoi in oamenii instariti". Lipsa autoritatii si a sigurantei personale a fost substituita de o autoritate locala intalnita pana tarziu catre 1914-1916. Mahalagiii alegeau dintre ei un delegat care trebuia sa rezolve toate problemele aflate in litigiu cu autoritatile. Rolul delegatului era sa se impace lumea, sa nu ajunga toti la judecatoria de pace a sectorului. Astazi, proliferarea subculturilor de cartier cu bande rivale care isi impart spatiul este o revenire incipienta, dar irevocabila si ireversibila catre timpurile de anarhie. Acestea sunt caracterizate si printr-o slaba reprezentare a autoritatii publice centrale in zonele de margine ale societatii. Printr-o extraordinara substituire cultural-antropologica, omul normal tinde sa devina un izolat, tot mai fragil si bolnavicios, pe cand calicul majoritar isi impune cu dezinvoltura lumea sa limitata si inchisa in repere grotesti si vulgare.

TARGUL MOSILOR Strabunicii nostri povesteau cu patos despre copilaria lor, cand erau dusi de mana de sarbatori la "Mosi". Aici, ne informeaza George Potra in cartea "Din Bucurestii de altadata", era "viata burghezilor", a mahalagiilor si a copiilor. Cei dintai gaseau vestitele tuicarii cu zeama de prune adusa de la munte, datatoare de veselie; ceilalti - copiii - sglamboiau ochii in toate partile, nesatui de comediantii proveniti de la circuri vestite in toata lumea. Balciul Mosilor, spune George Potra, se tinea pe un teren aflat langa casa lui Eliade Radulescu. (Oana Vataselu)   JARCALETII AU FOST ODATA BATAUSII MAHALALELOR In preajma fostei locatii a Bisericii Sf. Spiridon Vechi, inconjurata candva de o bucla a Dambovitei, la apus de Calea Victoriei, s-a aflat o mica mahala a batausilor, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Astazi, cuvantul "jarcalete" este un regionalism care inseamna fie vlajgan, lungan, fie dezmatau, orbete, blendereu, haimana. Erau pierde-vara din vechime, imbracati in "jarcalau", adica intr-un cojoc facut din piele de calitate proasta. Ei "jarcuiau" cum puteau mai bine, adica isi bateau victimele, cel mai adesea la comanda. Erau "jarchinosi", adica zdrenturosi, jerpeliti si uneori erau numiti "jarpalai", adica oameni care nu faceau nici o treaba. Este o forma incipienta de lume interlopa. Erau renumiti pentru bataile strasnice pe care le indeplineau pe bani pesin, si nu putini. Tocmeala se realiza numai prin intermediari de incredere si, nu de putine ori, boierii apelau la ei. Comunitatea de batausi a disparut candva, dupa revolta lui Tudor, insa numele lor continua sa existe in toponomia Bucurestilor. Astazi, in cunoscuta zona Rahova-Ferentari, mai exista Straduta Jarcaletilor.   HANUL BEIULUI MANUC Aflam din cartea "Din Bucurestii de altadata" ca acest han isi trage numele de la bogatul armean Manuc-Bei, care-l construise si care era proprietar. Constructia ridicata pe la 1808 are sub pantece locurile vechii Curti Domnesti expropriate in 1807 si vandute apoi la particulari. George Potra ne spune in cartea mai sus-mentionata ca din vechile cladiri ale palatului domnesc nu ramasesera decat puscaria din jurul Bisericii Sf. Anton si cateva ziduri. Intr-una dintre salile hanului s-a semnat in 1812 Tratatul de pace dintre Franta si Rusia. (Oana Vataselu)

Continuare: Tatuajul ca pecete sociala