Anevrismul de aortă

Anevrismul este dilatarea unei artere, cu mărirea diametrului acesteia cu peste 50%, din cauza slăbirii peretelui vascular. Anevrismele pot apărea pe oricare arteră, dar cele mai frecvente sunt anevrismele cerebrale şi aortice. Anevrismele sunt destul de răspândite, putând afecta 9%-10% din populaţia cu vârstă peste 60-65 de ani.

Când se înscrie printre cauzele importante de deces, anevrismul de aortă nu dă simptome specifice, dar, din păcate, poate debuta printr-o manifestare dramatică: ruptură anevrismală sau disecţie de aortă, care, dacă nu se intervine foarte rapid, sunt fatale. În schimb, anevrismul poate fi depistat cu ocazia unor controale medicale de rutină sau care ţintesc evaluarea altor afecţiuni. Rezultă din nou importanţa parteneriatului eficient dintre medic şi pacient, a controalelor periodice şi a screening-ului după 60-65 de ani.

LOCUL ŞI CAUZA
Aorta este cel mai important vas de sânge, care porneşte din ventriculul stâng al inimii şi traversează corpul, dând ramuri pentru hrănirea tuturor organelor. Trei sferturi dintre anevrisme se produc pe aorta abdominală şi dintre acestea imensa majoritate sunt localizate sub nivelul arterelor renale. Un sfert dintre anevrisme se produc pe aorta toracică. Sângele venit cu presiune loveşte peretele slăbit, producând umflarea, expansiunea acestuia în acel punct vulnerabil.

Motivele producerii acestui fenomen nu sunt pe deplin elucidate. Este incriminat în primul rând procesul de ateroscleroză, care alterează epiteliul vascular, determinând tulburări nutritive la nivelul peretelui. Acest mecanism lezează însă, în principal, stratul intern al arterei, în timp ce în anevrism sunt afectate toate cele trei straturi vasculare, cu precădere cel mijlociu şi cel extern. Cu vârsta, scade componenta elastică a structurii peretelui, ceea ce face ca acesta să devină mai rigid, anevrismele fiind astfel mai frecvente după vârstele de 60-65 de ani.

Vasculitele (din cadrul unor procese inflamatorii cronice), infecţiile bacteriene ori fungice rezultate din septicemii, endocarditele sau intervenţiile chirurgicale pe valvele inimii pot fi, de asemenea, incriminate.

Traumatismele, fumatul, unele boli cronice (hipertensiunea arterială sau diabetul zaharat) sunt alţi factori de risc. Bărbaţii sunt afectaţi de cinci ori mai frecvent decât femeile. Existenţa unui factor genetic este sugerată ca risc de până la 10 ori mai mare de apariţie a unui anevrism abdominal, dacă există un istoric familial în acest sens.

Femeile însă au un risc mai mare de rupere a anevrismului, chiar la dimensiuni mai mici. În cazul anevrismelor pe aorta toracică, la care componenta fibroasă e mai importantă, un factor de risc îl reprezintă unele boli genetice ale ţesutului conjunctiv, cum ar fi sindromul Marfan sau sindromul Ehlers-Danlos. De asemenea, anevrismele sunt legate frecvent de existenţa unor defecte congenitale cum ar fi: coarctaţia de aortă, maladie cu îngustarea aortei.

FĂRĂ SIMPTOME
Acestea pot fi asimptomatice, mai ales cele mici sau care cresc încet. Odată cu mărirea lor, ele pot da diferite manifestări clinice, dar, din păcate, nespecifice: cea mai importantă fiind durerea. Astfel, în anevrismul de aortă abdominală apare durere sau disconfort în zona mijlocie a abdomenului sau în spate. Durerea este persistentă, nelegată de mişcare sau procesele digestive, dar ameliorată, uneori, într-o anumită poziţie.

De asemenea, bolnavul poate percepe o senzaţie pulsatilă în abdomen, iar în cazul anevrismelor mai mari se poate chiar observa sau palpa o formaţiune pulsatilă. Anevrismul de aortă toracică se manifestă prin durere toracică, eventual tuse, respiraţie dificilă, disfagie (tulburări la înghiţire), răguşeală.




Cu totul altfel stau lucrurile în cazul complicaţiilor, care sunt evidente şi dramatice şi care - trebuie subliniat - necesită ajutor medical urgent, de specialitate. Cele mai periculoase sunt disecţia de aortă şi ruptura aortei.

Disecţia de aortă constă în formarea unei fisuri pe peretele interior al vasului, care permite scurgerea de sânge între stratul intern şi cel mijlociu al peretelui, cu separarea celor două straturi. Se manifestă prin durere intensă, profundă, persistentă, dispnee, pierderea cunoştinţei şi diferite manifestări în funcţie de blocarea punctelor de emergenţă a arterelor diferitelor organe, pe măsură ce disecţia se întinde.

Ruptura anevrismului se caracterizează prin durere bruscă, foarte intensă, localizată în torace, abdomen sau în spate, cu ameţeală, scăderea tensiunii arteriale, creşterea frecvenţei cardiace, dispnee şi pierderea cunoştinţei. În ambele cazuri, prezentarea la medic nu trebuie tergiversată, viaţa bolnavului depinzând de promptitudinea primului ajutor într-un serviciu de urgenţă.

O altă complicaţie a anevrismului aortic este riscul crescut de tromboză. Peretele afectat e sediul unui astfel de proces, de aici putându-se desprinde mici trombi, ce intră în circulaţie şi care pot produce obstrucţii la nivelul arterelor diferitelor organe: creier, cord, plămâni, ficat, rinichi, la nivelul membrelor inferioare şi superioare, cu manifestări specifice.

ÎNTÂMPLĂTOR
Diagnosticul este pus de foarte multe ori întâmplător, în urma unor investigaţii de rutină (examen fizic, radiografie toracică sau ecografie abdominală). Deşi ecografia este o foarte bună metodă de depistare şi de supraveghere în timp a anevrismului, de multe ori, pentru a determina dimensiunile şi extensia acestuia se impun şi alte investigaţii imagistice (tomografie computerizată sau rezonanţă magnetică nucleară cu sau fără angiografie) sau angiografie clasică, ecocardiografie (mai ales cea transesofagiană mult mai sensibilă), precum şi un examen de specialitate la un cardiolog şi un chirurg specializat în chirurgie vasculară.

TRATAMENTUL
Tratamentul depinde de mărimea, localizarea, ritmul de creştere, dar şi de vârsta, şi încărcătura morbidă a pacientului. Scopul primordial este de a împiedica ruperea anevrismului, care, fără o intervenţie urgentă, este fatală. Uneori chiar tratat se însoţeşte de o mortalitate destul de ridicată. De aceea, este important ca anevrismul să fie supravegheat şi operat la momentul oportun. Dacă anevrismul este mic, sub 4 cm, şi nu are simptome, el trebuie supravegheat prin ecografii la 6-12 luni.

Anevrismele mari, peste 5,5 cm (chiar mai mici la femei), sau cele care cresc rapid, peste 0,5 cm în 6 luni, au indicaţie chirurgicală fermă. Aceasta include extirparea zonei şi înlocuirea fragmentului afectat cu un tub sintetic. Metodele mai moderne, minim invazive, presupun o abordare endovasculară, cu inserarea printr-un cateter în membrul inferior a unui stent, care este ghidat spre zona lezată, unde, odată ajuns, va întări peretele aortic. Alte indicaţii chirurgicale sunt în cazul durerilor cronice intense şi al complicaţiilor tromboembolice grave.

PREVENŢIE
Nu se cunosc metode specifice de prevenire a anevrismului aortic. Dar iată câteva reguli care ne ajută să prevenim acest necaz:
n) Menţinerea la valori normale a tensiunii arteriale, prin dietă şi medicaţie. n Păstrarea în limite fiziologice a colesterolului şi lipidelor sangvine.
n) Renunţarea la fumat. n Dietă sănătoasă, cu un conţinut redus de colesterol şi de grăsimi saturate. n Exerciţii fizice minim o jumătate de oră pe zi. Toate au un efect protector.