Demenţa se tratează cu abnegaţie şi afecţiune

Demenţa. Un subiect evitat de cele mai multe ori, un fenomen despre care nu ne face plăcere să discutăm. Un termen medical folosit abuziv şi peiorativ în limbajul curent, până la pierderea substanţia­lităţii. O situaţie în care, din păcate, medicina nu poate face, în acest moment, destul dar în care dragostea şi devotamentul celor apropiaţi sunt menite să suplinească această carenţă.

Vârstnicii
Demenţa nu este o afecţiune în sine, ci un grup de manifestări care trădează declinul funcţiilor mentale (de exemplu tulburări de memorie, gândire, limbaj, comportament), care poate fi produs de un grup eterogen de maladii şi condiţii patologice. De cele mai multe ori acestea sunt incurabile, evoluţia lor agravându-se în timp, ea putând fi doar încetinită pentru o perioadă limitată.

Trebuie precizat încă de la început că nu orice astfel de mo­dificare – de exemplu, o scădere a memoriei sau a vitezei sale de derulare – este semnul unei demenţe, ci numai atunci când tulburările mentale respective prejudiciază viaţa zilnică, până la nivelul pierderii independenţei personale.

Boala apare în imensa majoritate a cazurilor la vârstnici. Dacă la 60 de ani demenţa afectează doar puţin peste 1% din populaţie, cifra se dublează la fiecare interval de cinci ani, astfel încât la 85 de ani, 40%-50% dintre persoane sunt atinse de boală. În SUA, 6 milioane de persoane sunt diagnosticate cu o formă de demenţă, dintre care 1,5 milioane prezintă o formă severă. Cea mai frecventă cauză de demenţă este boala Alzheimer, care reprezintă 50%-60% din cazuri. Însă se întâmplă destul de des ca un bolnav să prezinte o asociere de afecţiuni gene­ratoare (de exemplu, Alzheimer şi demenţa vasculară sau Parkinson).

Cauze
Uneori, demenţa poate avea cauze locale reprezentate de: tumori, hidrocefalie (acumulare de lichid în interiorul creierului), traumatisme (fie că este vorba de un traumatism major, de exemplu un accident, fie de traumatisme repetate, aşa-zisa demenţă a boxerilor), infecţii sau inflamaţii, scleroza multiplă etc. Alteori, ea rezultă în urma unei  maladii specifice a creierului, cum ar fi boala Alzheimer, demenţa fronto-temporală, demenţa cu corpi Lewy, boala Parkinson sau maladia Huntington. Demenţa vasculară, rezultată de obicei în urma unui accident vascular cerebral, reprezintă a doua cauză ca frecvenţă.

Există şi boli sau tulburări cu caracter general ce pot conduce, de asemenea, la demenţă: unele leucemii sau infecţii (sifilis sau HIV), hipotiroidism, deficit de vitamina B12 (de obicei, prin existenţa unor anomalii de absorbţie) sau de vitaminele B1 ori B6, reacţii la unele medicamente sau asocieri medicamentoase, intoxicaţii cu metale grele (plumb ) sau pesticide.

Bolile care evoluează cu un nivel redus de oxigenare a creierului (de exemplu, unele maladii cronice severe pulmonare sau cardiace), bolile care evoluează cu insuficienţa renală sau hepatică pot conduce, uneori, la demenţă. În doar 20% din cazuri, fie că este de cauză locală, fie că este de cauză generală – infecţii, intoxicaţii, tumori, traumatisme, deficienţe –,  demenţa poate fi reversibilă în anumite grade. În alte situaţii însă (boala Alzheimer, demenţa cu corpi Lewy, demenţa fronto-temporală, boala Huntington), mecanismele patogene rămân necunoscute sau doar parţial elucidate, ceea ce face ca ele să fie, din păcate, incurabile şi foarte puţin prevenibile.

În cazul demenţei vasculare, chiar dacă aceasta nu poate fi vindecată, poate fi prevenită prin evitarea condiţiilor care afectează sănătatea arterială (hipertensiune, ateroscleroză, diabet zaharat, tabagism). Alţi factori de ric sunt: sexul masculin (este adevărat că demenţa  afectează mai mult femeile, dar asta pentru că ele au o durată a vieţii mai mare. Totuşi, bărbaţii care ajung la aceeaşi vârstă au un risc mai mare ca femeile de a face demenţă), terapia de substituţie hormonală după 60 de ani, valori mici ale tensiunii arteriale după 75 de ani (se asociază cu o irigare deficitară a creierului), valori crescute ale homocisteinei în sânge (un aminoacid care, în cantităţi mari, contribuie la formarea plăcii aterosclerotice).

De la uitare la dependenţă totală
Simptomele demenţei depind de stadiul, de vechimea acesteia şi de porţiunea afectată din creier. Manifestările nu pot fi întotdeauna recunoscute de persoana în cauză, dar sunt mult mai clare pentru cei din jur, al căror rol este astfel esenţial în mobilizarea bolnavului, prezentarea lui la medic şi diagnosticarea precoce a maladiei.

Primul semn este pierderea memoriei recente. Aceasta este însoţită de scăderea capacităţii de învăţare şi reţinere de informaţii noi, tulburări de exprimare (bolnavul găseşte greu cuvintele), afectarea desfăşurării activităţilor obişnuite, scăderea capacităţii de luare a deciziilor, tulburări de gândire, tulburări de dispoziţie şi comportament (depresie, iritabilitate, agitaţie, agresivitate).

În timp, simptomele se agravează, bolnavul devine confuz, nu mai recunoaşte obiecte, locuri, feţele apropiaţilor, nu mai poate desfăşura activităţi zilnice elementare, iar în final nu mai poate merge singur, mestecă şi înghite cu greutate, prezintă incontinenţă urinară şi fecală, într-un cuvânt este complet dependent de cei din jurul său.

Parkinson
Boala Parkinson este o afecţiune neurologică, caracterizată prin afectarea celulelor nervoase ce secretă dopamina. În lipsa acesteia se produc tulburări ale acti­vităţii motrice (tremor, rigiditate musculară, mişcări încetinite, tulburări de postură şi mers) ce sunt  asociate uneori şi cu demenţa.

Boala este descoperită, de obicei, de medicul de familie, de multe ori la suspiciunile familiei bolnavului, diagnosticul fiind demarat cu examenul fizic şi teste de eva­luare a stării mentale, pentru a fi completat ulterior cu o  evaluare  neurologică sau psihiatrică. Pentru precizarea etiologiei, care are mare importanţă în iniţierea tratamentului şi estimarea şanselor bolnavului, sunt necesare uneori şi  examene imagistice (tomografie computerizată sau examen de rezonanţă magnetică nucleară), EEG (electroencefalogramă), teste de laborator (hormoni tiroidieni, vitamina B12, hemoleucogramă şi VSH, glicemie, teste hepatice sau  renale).

Terapii
Din păcate, nu există un tratament care să oprească distrucţia neuronilor sau să refacă celulele distruse. Tra­tamentele folosite (iniţial dedicate bolii Alzheimer, dar care au fost uzitate ulterior cu rezultate bune şi în alte forme de demenţă) îşi propun doar să încetinească decli­nul funcţiilor mentale. În primele stadii se folosesc medi­camente de tipul inhibitorilor colinesterazei, care urmă­resc creşterea nivelului de acetilcolina, un mediator din creier. În stadiile mai avansate se  recurge la medicamen­te care reglează activitatea glutamatului, un alt mediator cerebral. În funcţie de necesităţi se mai folosesc antidepresive, antipsihotice, medicamente antihipertensive sau care normalizează valorile colesterolului din sânge.

AUTOIZOLARE. Puţine boli sunt atât de detestate, puţine diagnostice ostracizează şi autoizolează în aceeaşi măsură. Puţini bolnavi au un destin atât de tragic ca suferinzii de demenţă. Mai mult decât în orice boală, întreaga familie a pacientului trebuie să reacţioneze, să se implice, deşi este atât de profund bulversată. De obicei, partea noastră raţională este martorul neputincios al degradării  fizice, dar în această circumstanţă, funcţiile mentale se degradează, se estompează şi se sting înaintea  celor corporale. Este de înţeles că vrem să evităm această temă, dar ea nu poate fi ignorată. Odată cu creşterea speranţei de viaţă, cu înmulţirea afecţiunilor cronice – în special metabolice şi cardiovasculare – , numărul acestor bolnavi va creşte dramatic în viitorul apropiat, dacă nu va fi stopat miraculos de o descoperire ştiinţifică epocală.

BOALA ALZHEIMER. Cea mai frecventă formă de demenţă este boala Alzheimer, în care, din cauze neelucidate, se produc distrucţia şi moartea neuronilor. Circa 10% dintre persoanele peste 65 de ani şi aproape jumătate dintre cele peste 85 de ani suferă de această boală. În SUA, de exemplu, există circa 4 milioane bolnavi, cu 360.000 de noi cazuri apărute anual, în timp ce în Marea Britanie se înre­gistrează 600.000 de cazuri. Boala este descoperită, de obicei, după 65 de ani, deşi primele simptome se instalează mai devreme, în general, după 60 de ani. Afecţiunea evo­luează  progresiv circa 7-10 ani, uneori, până la 20 de ani. Toate funcţiile mentale sunt afectate, cu tulburări de memorie, de orientare, de gândire şi limbaj, dereglarea activităţilor zilnice, apariţia de idei delirante (cineva fură, partenerul îl neglijează sau îi este infidel), ostilitate, pierderea controlului activităţilor motorii, tulburări de somn etc.

CORPI LEWY. Demenţa cu corpi Lewy a fost multă vreme confundată cu boala Alzheimer. Este cauzată de moartea neuronilor, asociată cu nişte depuneri locale proteice specifice (respectiv corpii Lewy). În afară de simptomele generale menţionate, bolnavii prezintă frecvent halucinaţii vizuale şi o mare fluctuaţie a intensităţii  manifestărilor, boala evoluând circa 7 ani de la depistare.

DEMENŢA FRONTO-TEMPORALĂ. Este cauzată de degenerarea neuronilor din partea frontală şi temporală a creierului. Primele simptome apar mai devreme decât în celelalte forme de demenţă, între 45 şi 65 de ani. Frecvent, poate fi dovedită existenţa unor aglomerări de cazuri în familia bolnavului. Uneori evoluează rapid, în 2-3 ani, alteori în 5-10 ani de la diagnostic. Spre deosebire de celelalte forme pe primul plan sunt tulburările precoce de limbaj, dereglările de comportament ce pot genera pro­bleme de integrare socială, uneori cu tentă sexuală. Demenţa fronto-temporală reprezintă
5%-10% din totalul demenţelor.

DEMENŢA VASCULARĂ. Reprezintă 20% din totalul demenţelor, fiind situată pe locul doi ca frecvenţă. Se produce prin afectarea unor zone din creier, de obicei  din cauza unui accident vascular cerebral (ischemic sau hemoragic). Se instalează, de obicei, brusc, după un astfel de eveniment, la un bolnav cu istoric de hipertensiune arterială, fenomene de ateroscleroză, diabet sau accidente vasculare precedente. Se asociază cu semne neurologice şi se poate ameliora în timp, mai ales dacă se reuşeşte prevenirea apariţiei unor alte accidente vasculare.

PREVENŢIE. Din păcate, nu există metode specifice de prevenire a demenţei. Încercaţi, totuşi, să stimulaţi activitatea mentală, chiar în anii după încheierea acti­vităţii profesionale, prin diferite pasiuni şi hobby-uri: citit, scris, învăţare de limbi străine, desen, muzică, dans, bricolaj, broderie, dezlegare de integrame, jocuri etc. Activităţile fizice zilnice, fără exagerări, în limitele proprii de efort şi interacţiunile sociale au şi ele un rol important. Menţineţi la valori normale glicemia, colesterolemia, tensiunea arterială, renunţaţi la fumat şi consumul exagerat de alcool, adoptaţi o dietă sănătoasă şi păstraţi o greutate normală.

Sfatul medicului
Îngrijirile acordate bolnavului sunt laborioase, dar esenţiale. Astfel, el  trebuie supravegheat pentru a nu se rătăci sau a-şi pune viaţa în pericol. Pe cât posibil trebuie încercat să se comunice cu el, prin propoziţii simple, scurte, menţinând contactul vizual sau eventual folosind imagini dacă nu mai înţelege cuvintele.

Pentru a se evita confuzia este bine să se eticheteze încăperile şi chiar obiectele pe care le foloseşte. Pentru a nu-l dezorienta activităţile trebuie să se desfăşoare după o rutină bine stabilită, care nu trebuie schimbată decât dacă e absolut necesar. În cameră, pe holuri, lucrurile trebuie aşezate în ordine, pentru a preveni căderea şi, de asemenea, în acelaşi scop toate obiectele trebuie menţinute  la locul lor, evitându-se mutarea lor nejustificată. Obiectele sau substan­ţele periculoase trebuie ascunse. Cât timp este posibil este bine ca bolnavul să îndeplinească activităţile care îi sunt accesibile, însă fără a-l presa şi fiind gata de a interveni pentru a-l ajuta.

El trebuie bine hrănit, cu o dietă echilibrată, bine  hidratat, ajutat la masă pentru că, în stadiile avansate, afectarea masticaţiei şi a înghiţirii favorizează pătrunderea accidentală a hranei în căile respiratorii, ducând la blocaje sau la pneumonie de aspiraţie. Pe de altă parte bolnavii nu mai prezintă senzaţia de foame şi sete. Şi activităţile dedicate igienei trebuie desfăşurate consecvent, mai ales după instalarea incontinenţei.