Infecţiile pneumococice

Pneumococul colonizează, în mod curent, zona nazofaringiană, fiind depistat la 40%-50% dintre copii şi 20%-30% dintre adulţii sănătoşi, de aici el putându-se extinde în zonele învecinate - bronhii, ureche medie, sinusuri. În mod normal, mecanismele de apărare locală şi generală nu permit dezvoltarea unei infecţii.

Dacă însă acestea sunt depăşite, germenii proliferează şi atacă organismul, putându-se răspândi şi la distanţă, pe cale hematogenă (prin sânge) sau limfatică în diferite puncte ale corpului. Factorii locali de risc sunt: fumatul sau expunerea la alte noxe respiratorii, infecţiile respiratorii virale banale, alergiile sau alterările produse în diferite afecţiuni respiratorii (BPCO sau astm bronşic).

Bolnavii cu unele afecţiuni cronice sau care se asociază cu o scădere a imunităţii: boli  cardiovasculare şi pulmonare, diabet zaharat, alcoolism, ciroză hepatică, insuficienţă renală, cancer sau cei care urmează tratamente imunosupresoare sunt mai susceptibili în dezvoltarea unor forme grave de boală. Copiii, mai ales cei sub 2 ani, la care apărarea imună nu e completă, şi persoanele peste 65 de ani, chiar într-o stare de sănătate aparent bună, sunt mai expuşi la infecţii. Cele mai frecvente cazuri se întâlnesc de la sfârşitul toamnei până la începutul primăverii.

Localizarea infecţiilor
Clinic, pneumococul produce frecvent infecţii ale aparatului respirator şi zonei nazofaringiene (angină, amigdalită, sinuzită, otită, laringită, bronşită, pneumonie, pleurezie), meningite, peritonite (infecţii ale peritoneului, foiţa care acoperă organele abdominale), infecţii ale aparatului locomotor (artrite sau osteomielite), mai rar infecţii dermatologice (abcese), oculare (conjunctivită purulentă bilaterală), cardiace (endocardită sau pericardită). Invazia pneumococilor în sânge determină  bacteriemii sau septicemii grave ce, chiar în condiţiile actuale de tratament, au o mortalitate ce poate ajunge la 20%-40%.

Pneumococul este responsabil de 30%-40% din cazurile de otită medie infantilă, apreciindu-se că aproximativ o treime din copii fac un episod de otită pneumococică până la 2 ani. Cele mai frecvente cazuri se întâlnesc între 6 luni şi 2 ani şi se manifestă prin febră peste 38 de grade C, durere, nervozitate, iritabilitate, scurgere purulentă din canalul auricular, concomitent cu semne de infecţie respiratorie (tuse, secreţie nazală abundentă, obstrucţie nazală).

Manifestări
Sinuzita se manifestă prin dureri ale capului şi ale oaselor feţei, secreţii nazale abundente, îngroşate, de culoare gălbuie, simptome ce persistă 10-14 zile. Dacă 80% dintre exacerbările BPCO (bronhopneumopatia cronică obstructivă) sunt de natură bacteriană, cel puţin o treime dintre ele sunt produse de pneumococ.

Pneumonia se manifestă prin febră înaltă, frisoane, durere toracică, tuse cu expectoraţie purulentă, uneori roşiatică, dispnee (respiraţie dificilă), stare generală alterată. La copii, simptomele respiratorii sunt, uneori, mai puţin dramatice, de intensitate medie, predominând febra, semnele digestive (dureri abdominale, greaţă, vărsături, scăderea apetitului). La bătrâni, febra este moderată sau absentă, prevalând disfuncţiile respiratorii (respiraţie frecventă şi superficială, dificilă).

Meningita pneumococică
Este cea mai frecventă formă de meningită bacteriană la copii, întâlnindu-se şi la adulţi. Ea se manifestă prin febră, dureri de cap, rigiditatea cefei, fotofobie (sensibilitate la lumină), greţuri, vărsături, somnolenţă, confuzie. La copii, semnele clasice pot lipsi, boala caracterizându-se prin iritabilitate, plâns sau, dimpotrivă, letargie, convulsii, simptome digestive, fontanela proeminentă, la sugar. Afecţiunea  se poate solda cu complicaţii: scăderea auzului, tulburări de învăţare, convulsii, paralizii.

Pneumococul este responsabil de aproximativ 10% dintre infecţiile articulare şi osoase. Artrita se manifestă, mai ales, la nivelul genunchiului şi gleznei, articulaţia devenind dureroasă, tumefiată şi caldă. Osteomielita apare, mai ales, la nivelul humerusului şi femurului (osul braţului, respectiv al coapsei), la copil, şi la nivel vertebral, la adulţi, putând lăsa sechele.

Peritonita pneumococică reprezintă aproape 20% din cazuistica peritonitelor. Apare la persoanele cu imunitatea deprimată, dar, destul de frecvent, şi la femei cu afecţiuni inflamatorii cronice pelvine, în care patologia genitală este primordială. Se manifestă prin dureri abdominale violente, vărsături, febră.

Investigaţii medicale
Considerând semnele clinice, diagnosticul etiologic se pune prin identificarea germenului din spută, lichid cefalorahidian, sânge, lichid pleural sau articular, eventual, cu determinarea serotipului şi antibiograma. La acestea se adaugă, în funcţie de localizare, alte investigaţii imagistice (radiografii, tomografie computerizată), examene de sânge, consultaţii de specialitate. Tratamentul se face cu antibiotice. Până în ultimii 20 de ani, pneumococii erau sensibili la numeroase clase de antibiotice, începând cu banala penicilină. După anii '90, s-au descris, din ce în ce mai frecvent, tulpini de pneumococi rezistente la antibiotice, în principal din cauza tratamentelor abuzive cu antibiotice. De aceea, tratamentul trebuie făcut la indicaţia medicului, cu respectarea dozelor şi a perioadei de administrare.

90 DE TIPURI. Pneumococul a fost identificat la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind denumit pornind de la rolul său etiologic într-una dintre cele mai periculoase (deseori mortale) şi răspândite afecţiuni ale epocii respective: pneumonia. Infecţiile cu pneumococ pot avea, însă, numeroase şi variate localizări, unele banale, altele extrem de periculoase: otite, sinuzite, bronşite, pneumonii, meningite, artrite, peritonite etc. De atunci, s-au descris aproximativ 90 de serotipuri de pneumococi, cu virulenţă diferită, cele mai periculoase tulpini fiind 1, 4, 6B, 9V, 14, 18C, 19F, 23F. În ciuda progreselor terapeutice, infecţiile pneumococice reprezintă încă o problemă medicală de actualitate, din cauza frecvenţei lor, a posibilelor complicaţii şi sechele în unele localizări, a fenomenului din ce în ce mai întâlnit al rezistenţei la antibiotice. OMS apreciază că, anual, pneumococul produce 1,6 milioane de victime în întreaga lume, dintre care 800.000 sunt copii sub 5 ani.

VACCINUL, EFECT SPECTACULOS. În ţările în care vaccinul antipneumococic a fost administrat sistematic, incidenţa şi gravitatea infecţiilor pneumococice au scăzut spectaculos. De aceea, este important să discutaţi cu medicul de familie despre oportunitatea acestuia pentru dumneavoastră şi copilul dumneavoastră. Există două tipuri de vaccinuri: unul conjugat, care protejează împotriva a 7 serotipuri pneumococice şi este indicat copiilor cu vârste de la 2 luni până la 4-5 ani, cu administrare a 4 doze, şi vaccinul polizaharidic, care acţionează împotriva a 23 de serotipuri, ce sunt responsabile de peste 80% din totalul infecţiilor pneumococice. Acesta din urmă se poate administra numai după vârsta de 2 ani, atât la adulţi, cât şi la copii, fiind indicat persoanelor cu vârsta peste 65 de ani, precum şi tuturor celor care au o imunitate scăzută sau suferă de anumite afecţiuni cronice (cancer, tratament imunosupresor prelungit, splenectomie, diabet zaharat, boli cardiovasculare şi pulmonare, ciroză hepatică, insuficienţă renală etc.). În aceste cazuri, se impune revacinarea după 5 ani sau în funcţie de recomandarea medicului.