Coloana vertebrală şi bolta piciorului

Pe bună dreptate, bebeluşul este numit de părinţi "odorul nostru". Cu aceeaşi îndreptăţire, alţii îşi numesc pruncul "comoară". Şi cum mai toţi părinţii declară că odrasla înseamnă de fapt cea mai mare realizare a lor, este explicabilă şi grija uneori exagerată revărsată asupra lor.

Însă unii părinţi devin preocupaţi peste măsură de cele mai mici amănunte şi, de dimineaţă până seara, stau cu ochii pe pruncii lor, tremurând de spaimă când un picioruş calcă niţel înăuntru, când unii merg ceva mai târziu cu o lună decât copilul unor vecini. Însă de multe ori părinţii prea grijulii fac o dramă gratuită din unele amănunte fără semnificaţie apărute în creşterea copilului. În schimb, ei nu ştiu la ce anume trebuie să se uite cu reală atenţie pentru a vedea dacă lucrurile sunt în regulă. Lămureşte aceste aspecte profesorul doctor Mihai Jianu, şeful clinicii de ortopedie şi chirurgie a coloanei vertebrale de la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". De altfel, profesorul Jianu a scris o carte ce poate fi utilizată şi de părinţii fără pregătire medicală, cu recomandări legate de dezvoltarea copilului.

CUM APAR CURBURILE
Copilul trebuie să ridice capul când stă pe burtă la circa 3 luni. La această vârstă fragedă se formează prima curbură a coloanei, cea din dreptul cefei, curbura cervicală. Când copilaşul împlineşte 6 luni e timpul să stea în şezut şi se întăresc astfel muşchii spatelui aflaţi în părţile laterale ale coloanei. Astfel, prin statul în popou se alcătuieşte a doua curbură a coloanei în dreptul spatelui, cum s-ar zice o cocoaşă normală de curbură mică. Tocmai de aceea nu e bine să anticipeze, aşa cum fac unii părinţi, punându-l pe copilaşul de numai 4-5 luni între perne să stea în şezut, căci greutatea capului, a braţelor turteşte vertebrele, fiindcă musculatura nedezvoltată nu poate ţine dreaptă coloana vertebrală.

Vârsta la care copilul trebuie să stea în picioare este la 8-9 luni, chiar şi 1 an şi 1 lună, atunci când apare ultima curbură a coloanei în zona mijlocului, a şalelor. Unii copii merg mai devreme, alţii mai târziu. Copilul trebuie să meargă în intervalul de 9-12 luni acceptabil chiar şi la 1 an şi 2 luni.
Dacă micuţul nu merge totuşi, la 1 an şi 3 luni-1 şi 4 luni se impune a fi consultat de un medic, pentru descoperirea cauzelor care au dus la această întârziere în mers.

FORMAREA REFLEXULUI
Fetiţele merg mai repede decât băieţii. Statul în picioare şi mersul se dobândesc în timp. Bebeluşul nu se naşte cu ele. Până la 8-9 luni, trebuie să se formeze pe creier această informaţie a statului în picioare şi a mersului. La început, primii paşi şi primele poziţii verticale ale bebeluşului seamănă cu rodajul pe care şi-l face micuţul, precum rodajul necesar unei maşini noi. Când se fixează pe creier aceste reflexe şi când se desfăşoară rodajul de mers, apar tulburări fireşti în mers. La ridicarea în picioare a micuţului se observă că vârfurile labei picorului sunt îndreptate spre interior, ca să existe o bază de susţinere mai mare. Bebeluşul va învăţa treptat stereotipul mersului şi prin mers se va corecta poziţia lăbuţei piciorului spre interior, ajungându-se la starea normală a poziţiei picioarelor.

ÎNVĂŢĂMINTE PENTRU PĂRINŢI
Micuţul trebuie lăsat să meargă în casă desculţ sau în ciorapi, în nici un caz încălţat cu ghete. Ştiinţa a demonstrat că mersul cel mai normal al omului este desculţ. Bolta piciorului, curbura tălpii, se desăvârşeşte prin mersul desculţ. Când micuţul este scos la plimbare, el trebuie să poarte o încălţăminte uşoară cu talpă flexibilă, pentru a mima mersul desculţ. Unii părinţi sunt rău sfătuiţi apelând la soluţia greşită de a lua ghetuţe cu talpă rigidă. Este o practică greşită, pentru că nu îi permiţi micuţului să calce firesc în cei patru timpi ai păşirii. Mersul normal înseamnă să calci mai întâi cu călcâiul, apoi se rulează laba piciorului şi bolta în timpul doi, în timpul trei, când piciorul se află pe vârfuri, iar apoi se ridică piciorul de la sol, fiindcă păşirea se face cu celălalt picior.

Acest rulaj al tălpii se poate executa cu încălţări cu talpă flexibilă. Talpa rigidă sau talonetele aşezate în ghetuţă strică tot mersul copilului. Se întâmplă des ca părinţii să facă o altă gafă. Li se dau sfaturi că trebuie folosite ghetuţe cu carâmb înalt, care să depăşească glezna. Adică aceste ghete înalte pasămite trebuie să "ţină" zdravăn glezna micuţului. Greşit, greşit. Glezna trebuie să se formeze prin mişcări. Carâmbul înalt al ghetuţei ce ţine glezna strânsă creează o situaţie ca şi când picioruşul ar fi în ghips. Slăbiciunea viitoarei articulaţii provine de la purtatul eronat al ghetelor înalte. Pentru micuţ este incomodă o ghetă înaltă ce-i ţine strâns glezna, situaţia fiind asemănătoare cu obligarea unui om să meargă mult cu clăpari de schi în picioare.

O altă spaimă a păriţilor e că bebeluşul lor are piciorul plat. În realitate, toţi copiii au piciorul plat până spre 4 ani, căci picioruşul lor este grăsuţ şi nu se vede curbura tălpii. Bolta labei piciorului există, dar e mascată de stratul de găsime al micuţului dolofan. De la 4 ani se vede că picioruşul este normal. Doar 10% din adulţi au cu adevărat platfus. Dar numai 2%-3% au picior plat dureros. Cei care au platfus, dar nu au picior plat dureros, adică majoritatea celor cu platfus la maturitate, au un dezavantaj nu foarte grav: obosesc ceva mai deveme la mers pe distanţe lungi. Însă cei cu platfus dureros, cei puţini, au dureri la mers, li se deformează genunchii şi trebuie să fie trataţi sau chiar operaţi.

TALONETE
Purtarea talonetelor este dezavuată de multe şcoli de ortopedie ale lumii, căci acea înălţare nu poate crea curbura oaselor tălpii, ba, colac peste pupăză, talonetele împiedică şi rularea în timpul păşirii, tocmai cea care favorizează formarea de boltă la laba piciorului. În aceste condiţii, sunt inutile şi aşa-zisele exerciţii de a pune micuţul să ruleze un făcăleţ cu talpa piciorului, să prindă o batistă cu degtele picioruşului. Aceste exerciţii s-au dovedit inutile în curbarea oaselor tălpii.