Medicul de familie: Când vine astmul bronşic

Astmul bronşic este o maladie respiratorie cronică, a cărei frecvenţă este în creştere pe plan mondial şi care afec­tează predilect copiii şi adolescenţii.

În prezent, incidenţa globală a acestei boli este de 4%-7%, dar se consideră că 10% dintre copii au făcut unul sau mai multe accese de astm.

Astmul se caracterizează printr-o inflamaţie cronică a căilor aeriene, cu hiperreactivitate la diverşi stimuli, ceea ce determină îngustarea căilor respiratorii, care cedează spontan sau prin tratament. Factorii declanşatori sunt de natură diferită: alergeni, infecţii respiratorii, iritanţi, efort fizic, factori psihoemoţionali, stress, aer rece.

Unii bolnavii prezintă simptome cli­nice permanente, în diferite grade: tuse, dispnee de efort, wheezing (respiraţie şuierătoare). Alţii sunt asimptomatici în afara crizelor.  

Crizele de astm bronşic reprezintă aspectul clinic cel mai important al bolii. Ele apar intermitent, sunt impresionante, uneori dramatice pentru bolnav, familie, prieteni şi impun intervenţie rapidă. De aceea, este bine să cunoştem semnele premergătoare unui acces de astm, dacă suntem bolnav sau avem printre cei apropiaţi un pacient cu acest diagnostic.

Unele semne se instalează cu mai mult timp (ore, zile) înainte de declanşarea crizei. Astfel, bolnavii au frecvent accese nocturne de tuse, care îi trezesc din somn. Ei prezintă dispnee (respiraţie dificilă) şi tuse la eforturi fizice din ce în ce mai mici, fie că este vorba exerciţii sportive sau activităţi gospodăreşti ori profesionale. Sunt obosiţi, slăbiţi, iar starea lor psihică se modifică, devenind morocănoşi, iritabili, cu o dispoziţie proastă, prezentând frecvent tulburări de somn. Copiii sunt neatenţi, nervoşi, cu o scăzută capacitate de concentrare la lecţii. De asemenea, pacienţii simt nevoia să folosească mai des decât de obicei inhalatorul. Cei care utilizează un peak-flow metru (dispozitiv care măsoară de­bitul expirator) vor constata o diminuare a valorilor măsurate de acesta, faţă de cele avute în mod obişnuit.

Ulterior apar simptomele tipice crizei: dispnee si wheezing marcate, mai ales în expiraţie, tuse la început uscată, apoi cu o expectoraţie mucoasă, perlată, senzaţia de durere sau presiune toracică, creşterea frecvenţei respiratorii şi cardiace. Bolnavul e palid, transpirat şi anxios. În cazuri mai grave, respiraţia devine şi mai dificilă, cu contracţia (retracţia) muş­chilor toracelui şi gâtului, dar şi a nărilor. Bolnavul nu mai poate comunica în propoziţii complete, din cauza dispneei, iar buzele, unghiile, pielea devin ciano­tice (vinete).

În momentul în care se declanşează criza trebuie să folosiţti un bronhodilatator cu acţiune rapidă, 2-6 pufuri de trei ori la interval de 20 de minute.  Dacă simptomele persistă, nu insistaţi în folosirea inhalatorului, ci prezentaţi-vă la un serviciu de urgenţe medicale.