Plăcerea de a fi în doi

Ţi-ai găsit sufletul-pereche. Sînteţi împreună de o bună perioadă. Totul merge ca pe roate, vă iubiţi, sînteţi fericiţi, dar totuşi parcă vă lipseşte ceva. Pur şi simplu, aţi obosit să vă întîlniţi pe fugă sau numai în week-end

Ţi-ai găsit sufletul-pereche. Sînteţi împreună de o bună perioadă. Totul merge ca pe roate, vă iubiţi, sînteţi fericiţi, dar totuşi parcă vă lipseşte ceva. Pur şi simplu, aţi obosit să vă întîlniţi pe fugă sau numai în week-end. Vă doriţi să fiţi zilnic împreună. De aceea, luaţi în calcul posibilitatea de vă muta în aceeaşi casă. Este o decizie bună? Convieţuirea sub acelaşi acoperiş este o condiţie esenţială pentru menţinerea cuplului? Sau, dimpotrivă, rutina vieţii în doi va stinge pasiunea de la început? Aflaţi răspunsurile de la psihologul Ştefania Niţă de la Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie din Bucureşti.

Modelul suedez

“Cuplurile care intenţionează să se căsătorească şi iau decizia de a se muta împreună au şansa de a porni cu dreptul în măsura în care nu se aruncă în această aventură cu capul înainte. Tot secretul este să ştie la ce să se aştepte şi să fie pregătiţi să se adapteze la noul mod de viaţă. Convieţuirea ambilor parteneri în acelaşi spaţiu este indicată ca etapă premergătoare căsătoriei şi ca un preambul în stabilizarea cuplului. Dar important este ca amîndoi să fie de acord şi să descopere plăcerea de a locui împreună. În felul acesta, decizia de a se muta împreună constituie unul dintre cei mai adecvaţi paşi pe care îi pot face partenerii înainte de a se căsători”, consideră psihologul Ştefania Niţă.

Convieţuirea celor doi sub acelaşi acoperiş este o “perioadă de probă”, în care el şi ea au prilejul de a se cunoaşte mai bine şi de a vedea dacă se potrivesc ca viitori soţi. Această perioadă de convieţuire comună înainte de căsătorie a fost studiată de psihologi. Ei o numesc “modelul suedez”, după tradiţia cuplurilor suedeze de a locui împreună timp de 3-4 ani înainte de a pune bazele căsniciei. Datorită acestui obicei, în Suedia există o rată mai scăzută a divorţurilor decît în alte ţări.

Iată cum explică psihologul Ştefania Niţă “modelul suedez”. “Cei doi iau hotărîrea de a locui împreună 3-4 ani, timp în care să-şi dea seama dacă pot întemeia o familie. Decizia este luată fără presiuni din partea unuia sau altuia, în acelaşi timp fiind conştienţi că nu este musai să se căsătorească dacă vor constata că nu se potrivesc. Dar în situaţia în care îşi dau seama că sînt făcuţi unul pentru altul, tinerii au toate şansele unei căsnicii reuşite, întrucît au deja experienţa vieţii în doi. Ceea ce este important în modelul suedez este că atît femeia, cît şi bărbatul consimt la această perioadă de probă. De aceea, fie că relaţia lor continuă prin căsătorie, fie se întrerupe prin despărţire, cei doi acceptă şi se adaptează cu uşurinţă altei etape a vieţii. Adică, nu au remuşcări şi regrete dacă se căsătoresc, dar nici nu suferă o adevărată tragedie dacă se despart.”

Modelul românesc

Spre deosebire de cuplurile suedeze, mulţi tineri din ţara noastră iau decizia de a se muta împreună nu neapărat din nevoia de a se cunoaşte, ci mai mult sub un impuls de moment. Alţii se hotărăsc să stea sub acelaşi acoperiş pentru a avea controlul unul asupra celuilalt sau de teamă să nu-l piardă. Uneori, sentimentul de posesivitate îi împinge pe cei doi să se mute împreună. Potrivit psihologului Ştefania Niţă, tinerii români hotărăsc rareori să se mute împreună ca o dovadă a maturităţii cuplului. O altă problemă cu care se confruntă cuplurile de la noi este influenţa părinţilor, mai ales din partea fetelor. Intră în joc prejudecăţi de genul “nu pleci de la casa mea decît însurat sau măritată” sau “ce va spune lumea dacă te căsătoreşti cu X sau cu Y?”.

Toate aceste interferenţe negative duc la apariţia problemelor în viaţa de cuplu. Se mută în aceeaşi casă, stau un an sau doi împreună, se ceartă, se întorc la părinţi, iarăşi se împacă, iar se despart... Spre deosebire de cuplurile suedeze, la noi, despărţirea se lasă cu suferinţă, lacrimi, stări de anxietate, depresie.

Influenţa părinţilor

“Din păcate, viitorul unor cupluri este irosit din pricina părinţilor. Se întîmplă de multe ori ca decizia tinerilor de a se muta împreună nici măcar să nu fie decizia lor, ci să fie luată sub influenţa presiunilor venite din partea părinţilor. Intervenţiile familiilor de origine îi împing pe cei doi spre o convieţuire şi eventual spre o căsătorie care poate să nu fie alegerea potrivită”, remarcă psihologul nostru. În momentul în care părinţii spun “hai, mutaţi-vă împreună”, ei nu propun asta în ideea ca tinerii să se cunoască, să-şi dea seama dacă se potrivesc. Părinţii privesc mutarea tine­rilor împreună ca pe o logodnă care trebuie urmată de căsătorie.

Există însă şi influenţe total diferite. De exemplu, tinerii doresc să locuiască împreună, dar nu sînt lăsaţi de părinţi. De obicei, astfel de intervenţii apar din partea părinţilor fetei, care sînt guvernaţi de prejudecata conform căreia cei doi pot locui împreună numai după căsătorie. Iată cum din nou cuplul are de suferit din cauza unor probleme venite din afară. Dacă fata decide totuşi să meargă pe drumul ei, părinţii spun “bine, faci ce vrei, dar la noi nu mai calci, de acum încolo nu mai eşti copilul nostru”. Psihologul Ştefania Niţă a întîlnit deseori cazuri de genul acesta. În aceste situaţii, tinerii care găsesc totuşi pu­terea de a-şi vedea de viaţa lor intră şchiopătînd în relaţia de cuplu. Ei au îndoieli, se simt vinovaţi atît faţă de părinţi, cît şi faţă de partenerul de cuplu.

Cine face primul pas?

De obicei, ea avansează prima dată ideea de a sta împreună. Din păcate, uneori ea face acest lucru într-un mod destul de stresant. În sensul că pune presiune pe partener. Simţindu-se sub presiune, el cedează. Nu o dată, psihologului Ştefania Niţă i s-a întîmplat să audă bărbaţi spunînd “dacă ar fi fost după mine, aş mai fi aşteptat puţin, dar ea a vrut repede, repede să ne mutăm împreună”. Nevoia şi teama de a nu-l pierde pe celălalt, starea de dependenţă sînt mai amplificate la femei decît la bărbaţi.

Dar există şi bărbaţi cu o structură de personalitate uşor mai sensibilă, cu un plan emoţional-afectiv mai predispus spre o relaţie dependentă, care înaintează primii propunerea de a locui împreună.

Acomodarea la viaţa în doi

De ce sînt necesari 3-4 ani în care cuplul să locuiască în acelaşi spaţiu? Pentru că primul an reprezintă perioada de acomodare a fiecăruia în parte la traiul în doi. Apoi urmează o altă etapă în cadrul relaţiei, tot de un an, un an şi jumătate, în care cei doi deschid ochii unul asupra celuilalt.

Ei observă şi înţeleg ce-i place sau nu fiecăruia, care este ritmul lui/ei, inclusiv ritmul veghe-somn, care sînt obiceiurile şi tabieturile fiecăruia. După care urmează încă un an şi jumătate în care amîndoi partenerii păşesc cu adevărat în relaţia de cuplu. În sensul de a avea activităţi, proiecte şi interese comune, care ţin de plăcerile şi dorinţele amîndurora. Relaţia se construieşte cu răbdare şi înţelegere, cu multă muncă de adaptare şi acomodare, cu disponibilitate spre schimbare.
 

Dorinţa de schimbare

Reuşesc cei doi să se schimbe unul pe celălalt? “Dorinţa de a-l schimba pe celălalt este una dintre cele mai mari erori în relaţia de cuplu”, spune psihologul. “Dacă mă iubeşti, te schimbi.” Este mult mai uşor să spui asta, să încerci a-l schimba pe cel de lîngă tine decît să încerci a te schimba tu însuţi/însăţi.

Schimbarea propriei persoane implică un efort mai mare decît încercarea de a schimba pe altcineva. Spre exemplu, este mai uşor să îi ceri partenerului să se adapteze la obiceiul tău de a te culca la 4 dimineaţa decît să îţi schimbi tu ritmul de viaţă.

Aici apare şi doza de egoism a fiecăruia. “De ce să renunţ eu la ceea ce îmi place? El/ea trebuie să facă aşa cum vreau eu dacă mă iubeşte.” Unii au sentimentul că se lasă dominaţi sau că pierd ceva dacă se schimbă în favoarea partenerului. În felul acesta, nu ai cum să îl schimbi pe cel de lîngă tine.

El/ea se schimbă numai în măsura în care vrea.

Există riscul ca persoana căreia îi ceri să se schimbe să întrebe: “Bine, dar tu pe cine iubeşti? Mă iubeşti pe mine aşa cum sînt sau pe cel/cea care îţi doreşti să fiu? Dacă simţi că nu ne putem adapta, ce rost are să mă transform, să îmi schimb felul meu de a fi?”. Dorinţa de a-l schimba pe celălalt poate influenţa şi decizia celor doi de a se muta împreună. Ea sau el îşi spune “lasă că vom sta împreună şi am grijă să îl/o dau după mine”. Ceea ce este o greşeală.

Schimbarea de dragul celuilalt nu este autentică, ci doar o încercare de a prelungi o relaţie fără şanse de supravieţuire. Schimbările adevărate sînt cele pe care le facem pentru noi înşine, pentru că aşa simţim, nu pentru că ne obligă cineva.

DECIZIE. Convieţuirea este binevenită atît timp cît partenerii nu pun presiune unul pe celălalt în luarea acestei decizii. Este indicat ca decizia de a se muta împreună să fie luată în timp, în urma mai multor discuţii. În opinia psihologului Ştefania Niţă, de la momentul în care a apărut propunerea şi pînă la punerea ei în practică ar fi bine să treacă 6-7 luni, timp în care cei doi pot găsi răspunsul sincer la întrebarea “de ce îşi doresc să stea împreună?”. Între timp, ei pot face încercări de a locui împreună. Week-end-ul, de exemplu, poate fi o bună experienţă premergătoare vieţii în doi.

Cu ajutorul acestui “exerciţiu”, ei pot testa convieţuirea în acelaşi spaţiu.

ALIANŢĂ. Orice cuplu se formează pe baza unei alianţe între doi oameni. Care este convenţia prin care se încheie alianţa dintre el şi ea? Este iubirea? Interesul financiar? Cariera? Dobîndirea unei imagini pozitive în societate? Ideal ar fi ca alianţa să se bazeze pe iubire. Însă o dată cu trecerea timpului este necesar ca iubirea să fie completată cu respect, înţelegere, dorinţa de a realiza lucruri împreună.

CU BUNE ŞI CU RELE. În cazul în care cei doi nu stau împreună înainte de căsătorie, există riscul să constate că nu se potrivesc cînd se trezesc împreună la casa lor. De aceea, se despart la scurt timp. Nemulţumirea sufletească, certurile şi în cele din urmă divorţul vin din nepotrivirea celor doi. Psihologul Ştefania Niţă atrage atenţia că în momentul în care el şi ea se mută împreună, ei sînt nevoiţi să se suporte şi cu bune şi cu rele. Dacă nu reuşesc să se acomodeze unul cu celălalt, atunci nu are nici un rost să rămînă împreună.

 
ECHILIBRU. Vîrsta ideală pentru mutarea în aceeaşi casă este după 25 de ani, cînd ambii parteneri au ieşit deja de pe băncile şcolii şi pornesc în viaţă pe picioarele lor. De preferat ar fi să se mute într-o casă cumpărată sau închiriată de amîndoi. Important este ca el şi ea să fie independenţi atît din punct de vedere financiar, social, cît şi din punct de vedere afectiv. Într-un cuplu echilibrat, fiecare partener se simte stăpîn pe sine.

INDEPENDENŢĂ. A fi autonom în cadrul unui cuplu ajută la crearea unei relaţii în care cei doi se simt liberi, nu se simt dependenţi unul de celălalt. Spre exemplu, doi oa­meni care se iubesc şi se potrivesc au mai multe şanse de a trăi împreună fericiţi pînă la adînci bătrîneţi în condiţiile în care între ei nu intervin probleme financiare, sociale sau din partea familiilor de origine.

 
FRĂMÎNTĂRI. El şi ea se confruntă cu o serie de frămîntări înainte de a se muta împreună. Fiecare se întreabă: “Cum o să mă descurc?”, “Oare o să-l/s-o mai iubesc?”,

“Cum o să mă acomodez cu el/ea?”, “Ce va spune cînd va des­coperi că nu ştiu să gătesc sau că îmi place să mă uit la desene animate?”. Cei doi pot fi bombardaţi şi cu tensiuni din partea părinţilor, rudelor, prietenilor.

 
RESPONSABILI­TĂŢI. Sarcinile casnice trebuie împărţite încă de la început. Stabiliţi clar fiecare ce are de făcut. Dar nu este obligatoriu ca numai ea să stea în bucătărie şi să dea cu aspiratorul. Şi el poate participa la aceste acti­vităţi fireşti. Nu încerca să te sustragi de la îndatoririle tale. Nu-ţi obliga partenerul(a) să-ţi strîngă hainele aruncate prin casă sau vasele lăsate pe masă după ce ai mîncat. Fiecare membru al familiei are responsabilităţi egale.

Sfatul psihologului

Specialistul nostru face un apel către părinţi să nu intervină în viaţa tinerilor care vor să-şi croiască un drum propriu. Este necesar ca părinţii să aibă în vedere ce este mai bine pentru tineri, nu ceea ce îşi doresc ei. Aceşti părinţi care nu reuşesc să taie cordonul ombilical cu copiii lor ajunşi la 30 de ani ar fi bine să ştie că “pînă nu pui mîna pe plită nu ştii ce înseamnă să te arzi. Cu alte cuvinte, oricîte sfaturi şi îndrumări ar primi tinerii, pînă nu expe­rimentează pe propria piele, ei nu au de unde să ştie cum le este mai bine. Tinerii nu ştiu dacă se potrivesc sau nu decît dacă sînt lăsaţi să experimenteze viaţa în doi”, spune psihologul Ştefania Niţă.