Povestea „Moş Crăciun”

Se apropie Crăciunul. Şi ochii copiilor sclipesc de bucurie precum steluţele pe cer. Dar până la ce vârstă vor mai tremura ei de bucuria de a asculta minunata poveste numită „Moş Crăciun”?
Unii părinţi se străduiesc să ţină cât mai mult pe loc această poveste. Alţi părinţi duc cât mai rapid povestea la dez­nodământ, refuzând – zic ei – să alimen­teze o minciună sau un joc mai mult comer­cial decât magic.

În oricare dintre situa­ţii, părinţii sunt cei care decid soarta personajului principal: Moş Crăciun. Ei sunt cei care-l izgonesc sau, dimpotrivă, îl invi­tă în casă şi în viaţa copilului lor. Parcă e nedrept, cu atât mai mult cu cât adulţii din preajma copiilor, care consi­deră povestea Moşului o amăgire, sunt extrem de activi, compunându-le un uni­vers alcătuit din povestioare, mult mai amă­gitoare, în care eroi sunt lupul cel mare şi rău care este pedepsit, zânele şi prinţesele care salvează copii ascultători. Şi atunci de ce Moş Crăciun, acest bunic darnic, n-ar avea loc în universul de poves­te al copiilor!? Mai ales că Moşul este un personaj pozitiv, sfătos, darnic şi tandru cu cei mici. Adică exemplar pentru toţi buniciii, pentru toţi părinţii, pentru toţi copiii.

Ei, dragii mei – pare să ne spună Moşul obosit  ­-, iată că vine vremea când adevărul ia locul poveştilor. E vremea când copilul descoperă că Moş Crăciun este doar o poveste.
Dar Moşul şi-a îndeplinit misiunea. Deoarece atunci copilul e mai sărac cu o poveste, dar e mai bogat şi mai pregătit să trăiască împreună cu semenii lui.

Ceea ce nu-i puţin lucru, dar e posibil doar pentru că există Moşul. Pentru că este bunicul cel mai iubit de toţi copiii. Pentru că este cel mai fidel prieten al copiilor. Pentru că niciodată el nu s-a supărat cu adevărat pe vreun copil. Pentru că nimeni nu este mai darnic ca el cu toţi copiii din lume. Pentru că face miracole: alină suferinţe, readuce calmul în familii, risipeşte orgolii, face lacrimile să se metamorfozeze în steluţe de speranţă. Pentru că bate la uşile săracilor, ca şi la cele ale bogaţilor. Pentru că el ştie şi îndeplineşte chiar şi cele mai ascunse vise ale celor mici. Pentru că intră cu aceeaşi plăcere şi în spitale, şi în grădiniţe,  şi în azile...  Pentru că indiferent de istorie – război, crize sau alte nenorociri -, în săculeţul lui tot se găseşte ceva pentru prietenii lui, copiii.

Pentru că este cel mai modest, deşi el este cel mai bogat Moş din lume. Pentru că nu există nici un VIP care să primească atâtea scrisori câte sosesc la adresa lui Moş Crăciun. Şi nu uitaţi că şi el, Moşul, şi-a schimbat domiciliul. Şi nu aşa dintr-un oraş în altul, ci din Turcia la Polul Nord şi, mai recent, în Laponia.
Pentru că vine în fiecare an în aceeaşi vestimentaţie superbă, comodă, într-o minu­nată combinaţie de roşu şi verde.  Pentru că... Pentru că povestea „Moş Crăciun” e cea mai tare şi nu se termină niciodată.

Sfatul psihologului
Copiii mici (1-3 ani) trăiesc la limita dintre poveste şi realitate. La vârsta asta, pentru copil, mama e o zână, care poate orice, care vorbeşte cu jucăriile şi-l apără de toate necazurile. Mama ştie cel mai bine de ce anume are nevoie copilul ei: de poveşti, de protecţie şi să amâne cât mai mult contactul cu lumea reală. Dar mama trebuie să ia în calcul că, într-o zi un copil mai mare îl ucide pe Moşul strigând cu gura până la urechi: „Nu există Moş Crăciun!”. Şi pentru a preveni această cumplită dezamăgire, mama trebuie să-l pregătească pe copil. Pe la vârsta de 4 ani, copilul e încă în lumea eroilor din poveşti, din desenele animate.

După această vârstă, oricând el se poate trezi cu picioarele pe pământ. Sunt mai multe formule de a-l pregăti pe copil. Dacă sunteţi într-un supermarket sau pe o stradă şi întâlniţi vreo cinci moşi, folosiţi momentul şi explicaţi-i copilului că sunt bărbaţi costumaţi. Şi că Moşul lui, Moşul cel adevărat, vine doar când copiii dorm. Şi că, totuşi, Moşul nu zboară cu sania trasă de reni pe cerul înstelat. Că poate fi un bunic, un vecin bun... Această desprindere poate fi lină ca-ntr-o poveste depănată de un bunic lângă un brad împodobit, dar poate fi şi un episod banal, ca oricare altul. Totul depinde de părinţi, spune psihologul Mirela Zivari.