De ce Domnul Primăvară se roagă pentru calul de haiduc?

Este construit cumva sufletul omului după anotimpuri? Există suflete plămădite cu soarele în ele, cu zefirul călduţ, cu lumină multă, cu sentimente calde precum anotimpul trezirii la viaţă a tot ce e în jur?

După cum există şi suflete proiectate mai în culoarea cenuşie, mai înnorate, mai zgribulite de temperatura scăzută, mai închise în ele şi mai puţin dispuse să pornească spre alte suflete cu inima în palmă? Mai mult ca sigur că da! Unii oameni sunt luminoşi, calzi, cu sentimentele pe tavă, atât de îndrăgiţi de cei din jur chiar de la prima apariţie.

După cum există morocănoşii, antipaticii, cei cu temperatura ţurţurelui, închişi în ei precum într-o cazemată în care se intră numai cu cifru secret. Iată exemplul omului atât de iubit de cei din jur, actorul fără vârstă şi colecţionar al dragostei românilor, Florin Piersic. Eu îi spun Domnul Primăvară şi el se bucură, considerând că este alintul care îi face cel mai bine RMN-ul.

Ies din Florin Piersic mereu nişte energii revigorante, nişte unde luminoase, ies din el râuri de semne plus, e în stare să ţină cu poveştile lui conectaţi la veselie şi la gânduri frumoase zece mii de oameni care îl roagă să nu plece. Dar iată câteva isprăvi înflorite de imaginaţia reconfortantă a lui Florin. Filma în Maramureş "Pintea", el întruchipând haiducul-legendă al ţinutului Maramureşean.

Făcea naveta la Baia Mare pentru filmări jucându-şi şi rolurile la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se urca în avionul ce transporta poşta şi scrisorile la prima oră, o joarsă de avion cu aripi scârţâitoare, nu departe de aripile unei ciori. I-a rugat pe mai-marii oraşului să nu-l ia cu maşina de la aeroport şi să-i aducă mereu calul din film. Şi, în primele ore ale dimineţii, Florin "circula" pe străzile din Baia Mare călare pe armăsar, cu hainele maramureşene pe el şi se oprea la stop trăgând hăţurile calului pentru a-şi cumpăra de la un lacto-bar un păhărel cu smântână groasă în care înmuia un corn în timp ce se auzeau copitele calului pe asfalt.

De altfel, pentru a fi cât mai veridic filmul, a fost adus să cânte un ţăran ştiutor în cântecele haiduceşti auzite de la bătrâni. L-au căutat în satul lui Florin Piersic şi regizorul. Au bătut în poarta casei şi a ieşit muierea lui care s-a mirat "no, să cânte omu' meu, păi aista-i bătrân tare, are 40 de ani". I s-au încleştat maxilarele lui Piersic auzind că e moş bătrân cântăreţul de 40 de ani, findcă el, actorul, era mai în vârstă decât aşa-zisul moşneag.

Cu revărsările lui de suflet, Florin Piesic a fost iubit nu numai de oameni, ci şi de caii lui din film. După ani s-a dus să-şi vadă calul din film, acum un cal bătrân ţinut într-un grajd de la Sâmbăta. Numai ce a păşit Florin în grajd şi după ani l-a simţit calul şi a început să necheze ca un râs de om. Şi atunci, de aceea recită Florin splendidele versuri ale poetului Spiridon Popescu.

"Doamne, dacă mi-eşti prieten,/Cum te lauzi la toţi sfinţii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu părinţii./ Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ N-asculta de toţi zurliii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu copiii./ Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ Cum susţii în gura mare,/ Moaie-ţi tocul în cerneală/ Şi-nainte de culcare/ Dă-i în scris poruncă morţii,/ Când şi-o ascuţi pumnalul,/ Să-l înfigă în mine, Doamne,/ Şi să lase în viaţă calul."