Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!
Mă scot din minţi uneori oamenii de ştiinţă că, năvălesc de exemplu chimiştii şi explică mai toate cele prin reacţiile şi valenţele tabelului lui Mendeleev. Cel mai tare m-a înnebunit teoria aceea de care nici nu vreau să aud, cum că dragostea este de fapt o atracţie chimică.
Mă scot din minţi uneori oamenii de ştiinţă că, năvălesc de exemplu chimiştii şi explică mai toate cele prin reacţiile şi valenţele tabelului lui Mendeleev. Cel mai tare m-a înnebunit teoria aceea de care nici nu vreau să aud, cum că dragostea este de fapt o atracţie chimică.
SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!
Mă scot din minţi uneori oamenii de ştiinţă că, năvălesc de exemplu chimiştii şi explică mai toate cele prin reacţiile şi valenţele tabelului lui Mendeleev. Cel mai tare m-a înnebunit teoria aceea de care nici nu vreau să aud, cum că dragostea este de fapt o atracţie chimică. Nu-i de ajuns că respirăm gaze de chimie, nu-i de ajuns că mâncăm chimie şi prin coloranţi dar şi prin carnea de văcuţă care a păscut iarbă îngrăşată chimic, nu-i de ajuns că ne îmbrăcăm cu chimie, nu-i de ajuns că înghiţim pumni de pilule ieşite din reactoarele chimice, acum şi iubirea se explică tot prin reacţiile chimice. Păi zic cercetătorii ceva care distruge toată poezia vieţii, cum că, atunci când o tânără frumoasă şi drăgălaşă se plimbă cu amorezul ei, flăcău delicat şi îndrăgostit până la urechi, cel ce i-a adus o veveriţă de jucărie şi o amandină, atunci când ei se plimbă romantic pe aleile cu frunze ruginii din parc este vorba de o chemare a hidrocarburilor lui către hidrocarburile ei. Se iubesc fiindcă sunt potrivite hidrocarburile lor. Iar în alt cuplu când bărbatul se plictiseşte de nevasta lui şi îi mai dă câte-un dos de palmă mârlanul peste gură, explicaţia este că lanţurile de carbon-hidrogen ale mitocanului nu se mai potrivesc cu lanţurile hidrocarburilor ei. O derapare într-un concret dezgustător, nemaiexistând poezie, romanţă şi fior. Şi să vă spun de ce nu cred în acest noian de explicaţii în care sufletul nu-şi mai găseşte rolul şi doar chimismul maşinăriei organismului omenesc. De foarte multe ori, oamenii iubesc şi lucrurile care i-au însoţit prin viaţă. Oamenii se ataşează puternic de fotoliul în care şi-au găsit liniştea seară de seară, îndrăgesc noptiera pe care-şi aşează cartea ce i-a însoţit înainte de culcare, ajung oamenii să iubească stiloul cu care şi-au luat licenţa la facultate şi cu care au aşezat un plan cu gândurile lor la serviciu. Eu, un sentimental nevindecabil, mi-am iubit foarte tare Dacia cea galbenă care m-a întovărăşit zi de zi timp de paisprezece ani. Mi-a fost credincioasă, m-a dus cu iuţeală la slujbă şi în rarele mele concedii m-a plimbat docilă în cele mai frumoase colţuri de Românie. Dar i-a venit timpul s-o vând. Băgam prea mulţi bani în "peticirea" pieselor ei bătrâne. Mi-a cumpărat-o un bărbat din Piatra Neamţ. L-am însoţit până la margine de Bucureşti cumpărându-i o baterie nouă. Şi apoi, m-am dat jos de la volanul Daciei credincioase şi m-a înlocuit noul proprietar. Era o zi închisă, pluteau brambura stropi de ceaţă în atmosfera mohorâtă de toamnă. Am rămas pe trotuar lângă un semafor indiferent şi am văzut cum se pierdea în ceaţă,se ducea în depărtări Dacia mea cea galbenă, prietena mea de paisprezece ani. Şi m-a apucat o tristeţe că n-am mai văzut-o undeva în depărtarea bulevardului Colentina spre ieşirea din Bucureşti, încât fără să vreau am simţit cum se rostogolesc lacrimi pe faţa-mi. N-am putut să iau tramvaiul. Mi-era ruşine că plâng, şi am mers pe jos prin burniţă patru staţii, neputând să mă lepăd de iubita mea Dacie galbenă. Şi acum îmi amintesc cu fior sufletesc de Dacia cea galbenă. Am constatat că iubeam adânc o nefiinţă. Un amestec de fiare, dar m-ataşasem puternic de ea, reprezentând o bucăţică din viaţa mea. Şi atunci mă întreb: "Băi, chimiştilor, dacă dragostea e o chemare între hidrocarburile dintre doi oameni, cum explicaţi cu materialismul vostru trist sentimentul dintre mine şi maşina cea veche? Exista o chemare între hidrocarburile mele şi pasămite hidrocarburile caroseriei şi motorului de Dacie? Lăsaţi să plutească puţină taină, niţică Dumnezeire în sufletul omului, că dacă toată viaţa e pipăitul unui lemn sau a unui zid, destinul nostu ar fi de doi bani."
Mă scot din minţi uneori oamenii de ştiinţă că, năvălesc de exemplu chimiştii şi explică mai toate cele prin reacţiile şi valenţele tabelului lui Mendeleev. Cel mai tare m-a înnebunit teoria aceea de care nici nu vreau să aud, cum că dragostea este de fapt o atracţie chimică. Nu-i de ajuns că respirăm gaze de chimie, nu-i de ajuns că mâncăm chimie şi prin coloranţi dar şi prin carnea de văcuţă care a păscut iarbă îngrăşată chimic, nu-i de ajuns că ne îmbrăcăm cu chimie, nu-i de ajuns că înghiţim pumni de pilule ieşite din reactoarele chimice, acum şi iubirea se explică tot prin reacţiile chimice. Păi zic cercetătorii ceva care distruge toată poezia vieţii, cum că, atunci când o tânără frumoasă şi drăgălaşă se plimbă cu amorezul ei, flăcău delicat şi îndrăgostit până la urechi, cel ce i-a adus o veveriţă de jucărie şi o amandină, atunci când ei se plimbă romantic pe aleile cu frunze ruginii din parc este vorba de o chemare a hidrocarburilor lui către hidrocarburile ei. Se iubesc fiindcă sunt potrivite hidrocarburile lor. Iar în alt cuplu când bărbatul se plictiseşte de nevasta lui şi îi mai dă câte-un dos de palmă mârlanul peste gură, explicaţia este că lanţurile de carbon-hidrogen ale mitocanului nu se mai potrivesc cu lanţurile hidrocarburilor ei. O derapare într-un concret dezgustător, nemaiexistând poezie, romanţă şi fior. Şi să vă spun de ce nu cred în acest noian de explicaţii în care sufletul nu-şi mai găseşte rolul şi doar chimismul maşinăriei organismului omenesc. De foarte multe ori, oamenii iubesc şi lucrurile care i-au însoţit prin viaţă. Oamenii se ataşează puternic de fotoliul în care şi-au găsit liniştea seară de seară, îndrăgesc noptiera pe care-şi aşează cartea ce i-a însoţit înainte de culcare, ajung oamenii să iubească stiloul cu care şi-au luat licenţa la facultate şi cu care au aşezat un plan cu gândurile lor la serviciu. Eu, un sentimental nevindecabil, mi-am iubit foarte tare Dacia cea galbenă care m-a întovărăşit zi de zi timp de paisprezece ani. Mi-a fost credincioasă, m-a dus cu iuţeală la slujbă şi în rarele mele concedii m-a plimbat docilă în cele mai frumoase colţuri de Românie. Dar i-a venit timpul s-o vând. Băgam prea mulţi bani în "peticirea" pieselor ei bătrâne. Mi-a cumpărat-o un bărbat din Piatra Neamţ. L-am însoţit până la margine de Bucureşti cumpărându-i o baterie nouă. Şi apoi, m-am dat jos de la volanul Daciei credincioase şi m-a înlocuit noul proprietar. Era o zi închisă, pluteau brambura stropi de ceaţă în atmosfera mohorâtă de toamnă. Am rămas pe trotuar lângă un semafor indiferent şi am văzut cum se pierdea în ceaţă,se ducea în depărtări Dacia mea cea galbenă, prietena mea de paisprezece ani. Şi m-a apucat o tristeţe că n-am mai văzut-o undeva în depărtarea bulevardului Colentina spre ieşirea din Bucureşti, încât fără să vreau am simţit cum se rostogolesc lacrimi pe faţa-mi. N-am putut să iau tramvaiul. Mi-era ruşine că plâng, şi am mers pe jos prin burniţă patru staţii, neputând să mă lepăd de iubita mea Dacie galbenă. Şi acum îmi amintesc cu fior sufletesc de Dacia cea galbenă. Am constatat că iubeam adânc o nefiinţă. Un amestec de fiare, dar m-ataşasem puternic de ea, reprezentând o bucăţică din viaţa mea. Şi atunci mă întreb: "Băi, chimiştilor, dacă dragostea e o chemare între hidrocarburile dintre doi oameni, cum explicaţi cu materialismul vostru trist sentimentul dintre mine şi maşina cea veche? Exista o chemare între hidrocarburile mele şi pasămite hidrocarburile caroseriei şi motorului de Dacie? Lăsaţi să plutească puţină taină, niţică Dumnezeire în sufletul omului, că dacă toată viaţa e pipăitul unui lemn sau a unui zid, destinul nostu ar fi de doi bani."
