Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!
Sunt mulţi actori la care talentul a răsărit din fragedă copilărie ca
un ghiocel curajos care se trezeşte devreme şi împinge cu fruntea lui
de petale nămeţii de deasupra. În timp ce cariera altor actori a apărut
ca un musafir neanunţat care năvăleşte în casă fără să sune la uşă,
să-şi cureţe ghetele pe preş, ci pur şi simplu ca un fulger luminează
deodată cerul destinului viitoarei vedete.
SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!
Sunt mulţi actori la care talentul a răsărit din fragedă copilărie ca un ghiocel curajos care se trezeşte devreme şi împinge cu fruntea lui de petale nămeţii de deasupra. În timp ce cariera altor actori a apărut ca un musafir neanunţat care năvăleşte în casă fără să sune la uşă, să-şi cureţe ghetele pe preş, ci pur şi simplu ca un fulger luminează deodată cerul destinului viitoarei vedete.
Iată poveştile de viaţă ale unor îndrăgiţi artişti aliniaţi cu aceea cărora harul le-a dat semne de prezenţă încă de la vârste mici. Maria Dragomiroiu fredona prin casa ţărănească dintre colinele Vâlcei, melodii auzite la difuzorul bătut cu un cui şi legat cu o sfoară galbenă în perete. Cânta frumos şi s-a ridicat în ea ambiţia de a izbândi în concursul "Floarea din grădină". Dar ca să treacă prin toate etapele televizate, şcolăriţei Maria Dragomiroiu îi trebuia o şcoală în Bucureşti, vorba aceea, să vadă turnul televiziunii pe fereastra clasei. Şi puiul de ţărancă a venit şi s-a înscris la Liceul Caragiale, acolo unde învăţau fii de ştabi şi odraslele bogătaşilor comunişti. Măria cea mică de statură şi care, culmea, îşi tunsese frumosu-i păr scurt-scurt, venea la şcoală cu două ore înainte de începerea cursurilor şi cânta singură în clasa goală. Când se furişa în spatele uşii, femeia de serviciu, o grasănă bună la suflet, o aplauda pe micuţa Măria, fiind poate prima ei spectatoare. După ce a câştigat cu brio etapele concursului televizat "Floarea din grădină", juriul asemuindu-i vocea cu glasul Mariei Tănase, colegii ei, cei bine îmbrăcaţi de la Liceul Caragiale, se lăudau cu "Maria, floricica noastră!".
Au început să facă pe actorii încă din studenţie doi fermecători maeştri ai scenei, colegi ai unei generaţii de aur, Amza Pellea şi Dumitru Rucăreanu. Cei doi studenţi la teatru erau siliţi de buzunarele lor prin care fluiera vântul să se producă pe la nunţi, în sate, acolo unde cântau, spuneau cuplete şi aduceau antrenul printre nuntaşi. Povesteşte Rucăreanu cu haru-i inconfundabil o întâmplare savuroasă din timpul studenţiei. Fuseseră tocmiţi să facă recital la nuntă de nişte ţărani dintr-o comună a Olteniei. Şi Amza cu Titi Rucăreanu şi cu încă vreo doi colegi de la teatru au luat trenul cărând după ei toba şi chitara. În gară i-a aşteptat să-i ducă în comuna cu pricina un oltean negricios cu o căruţă cam paradită trasă de un cal fără prea mare chef de a căra artiştii studenţi. Au pornit-o la pas agale de copite studenţii cu toba, cu chitările şi cu versurile în gură. Mergeau vizitiul oltean şi calul lui plictisit precum melcul. S-a uitat la ceas Titi Rucăreanu, i-a arătat ora şi lui Amza Pellea şi au realizat că întârzie la nuntă prea mult. Drept care i-au atras atenţia olteanului de pe capră: "Bre, mână calul ăla mai repede, că întârziem la nuntă de ajungem mai curând la botez. Dar cum să mâni calul, văd că n-ai nici bici". Tot moleşit de căldură, căruţaşul oltean s-a întors spre studenţii artişti şi le-a zis: "Bre, vreţi să vedeţi cum o ia la goană calul?". S-a întors spre mârţoagă şi a strigat cu glas puternic: "Miliţia!". Când a auzit cuvântul Miliţia, gloaba a luat-o la un galop de erau să piardă pe drumul pietruit şi tobele şi chitările.
