Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!
Te trezeşti că lucruri, un ghiveci cu o floare, un animăluţ ţi se lipesc atât de suflet "ca marca de scrisoare", cum spunea un îndrăgit şlagăr dintre războaie. Un scaun pe care ai stat ani de zile, în faţa biroului şi a veiozei aşternând pe hârtie la ceas de noapte idei, ţi-a devenit parte din fiinţa ta, el obiectul neînsufleţit, el scaunul care ţi-a găzduit orele de cugetare te trezeşti că pisoiul care a dormit în braţele bunicului ani de zile...
Te trezeşti că lucruri, un ghiveci cu o floare, un animăluţ ţi se lipesc atât de suflet "ca marca de scrisoare", cum spunea un îndrăgit şlagăr dintre războaie. Un scaun pe care ai stat ani de zile, în faţa biroului şi a veiozei aşternând pe hârtie la ceas de noapte idei, ţi-a devenit parte din fiinţa ta, el obiectul neînsufleţit, el scaunul care ţi-a găzduit orele de cugetare te trezeşti că pisoiul care a dormit în braţele bunicului ani de zile...
SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!
Te trezeşti că lucruri, un ghiveci cu o floare, un animăluţ ţi se lipesc atât de suflet "ca marca de scrisoare", cum spunea un îndrăgit şlagăr dintre războaie. Un scaun pe care ai stat ani de zile, în faţa biroului şi a veiozei aşternând pe hârtie la ceas de noapte idei, ţi-a devenit parte din fiinţa ta, el obiectul neînsufleţit, el scaunul care ţi-a găzduit orele de cugetare te trezeşti că pisoiul care a dormit în braţele bunicului ani de zile şi care i-a supravieţuit poposind în poala ta încă o vreme, lăsându-te să-l mângâi drăgăstos şi descărcându-ţi astfel toate electricităţile negative acumulate din fuga şi nervii zilei, ei bine, motanul torcând ţi-a intrat şi el în suflet şi n-a mai ieşit. Constaţi că aceste bucăţi de realitate printre care ai mărşăluit prin viaţă au devenit părţi din destinul tău. De care-ţi aduci aminte, pe care le iubeşti, de care ţi-aminteşti şi de care nu te poţi despărţi. Cu sensibilitatea-i ieşită din comun istorisea inteligenta actriţă Cristina Stamate o poveste tulburătoare. Îşi făcuse pe balcon o mică colecţie de flori pe care le îngrijea cu drag şi care reprezenta oaza ei de senin. Şi-a pus în gând să cumpere seminţe de zambile, dar n-a găsit, şi apucase să cumpere ghiveciul cu pământ.
L-a pus în balcon, aşteptând să treacă două săptămâni termenul în care i se promisese pliculeţul cu seminţe de zambile. Şi într-una din zile a constatat că în ghiveci a ajuns, venită de nici unde, o sămânţă de buruiană. Încolţise buruiana poposită pe furiş şi-şi ridicase fruntea verde, dar inutilă spre viaţă. Iar sămânţa nedorită i-a sămânţa aterizată tamnesam din înaltul cerului, probabil adusă de o pală de vânticel pus pe şotii. Şi deodată, povesteşte Cristina Stamate, "am simţit o căldură frumoasă de iubire în suflet pentru buruienuţa aceea sosită tiptil într-un ghiveci cu pământ ce aştepta mândreţea de zambilă. "Şi-am iubit buruiana aceasta mai mult decât orice floare din grădiniţa mea de pe balcon".
Am vizitat cândva un azil de bătrâni, acolo unde doare mai mult, ca orice senzaţia că eşti o jucărie epuizată, aruncată într-un colţ de pod cu lucruri depăşite şi nefolosite. Nu-i mai vizita nimeni, îi uitase fiul, îi uitase orice rudă, îi uitase chiar viaţa pe pământ. Una dintre bătrâne, fără să fie ramolită, ţinea sub pernă un căţel de cauciuc care piuie. Jucării din acelea moi şi colorate pentru copiii care abia au lăsat ţâţa mamei. Bătrâna n-avusese copii. După ce-i murise soţul îşi alunga singurătatea cu un căţel, nu de rasă, un maidanez, care o înconjura cu privirea lui umedă şi bună. I-a apărut o nepoată. Şi bătrâna i-a lăsat casa ei şi soţului ca să o îngrijească până o închide ochii. După ce s-a văzut cu actele de la notariat în buzunar, nepoata şi soţul, au trimis-o pe bătrână la azil. Şi-a înghiţit lacrimile şi i-a rugat cel puţin să nu-l gonească pe căţel din curte. Nepoata şi bărbatul ei, să nu-i uite Dumnezeu, au dat căţelul la hingheri. Şi bătrâna, în amintirea lui, şi-a luat acea jucărioară de cauciuc care piuie, şi cu căţelul-jucărie adormea în fiecare seară.
Te trezeşti că lucruri, un ghiveci cu o floare, un animăluţ ţi se lipesc atât de suflet "ca marca de scrisoare", cum spunea un îndrăgit şlagăr dintre războaie. Un scaun pe care ai stat ani de zile, în faţa biroului şi a veiozei aşternând pe hârtie la ceas de noapte idei, ţi-a devenit parte din fiinţa ta, el obiectul neînsufleţit, el scaunul care ţi-a găzduit orele de cugetare te trezeşti că pisoiul care a dormit în braţele bunicului ani de zile şi care i-a supravieţuit poposind în poala ta încă o vreme, lăsându-te să-l mângâi drăgăstos şi descărcându-ţi astfel toate electricităţile negative acumulate din fuga şi nervii zilei, ei bine, motanul torcând ţi-a intrat şi el în suflet şi n-a mai ieşit. Constaţi că aceste bucăţi de realitate printre care ai mărşăluit prin viaţă au devenit părţi din destinul tău. De care-ţi aduci aminte, pe care le iubeşti, de care ţi-aminteşti şi de care nu te poţi despărţi. Cu sensibilitatea-i ieşită din comun istorisea inteligenta actriţă Cristina Stamate o poveste tulburătoare. Îşi făcuse pe balcon o mică colecţie de flori pe care le îngrijea cu drag şi care reprezenta oaza ei de senin. Şi-a pus în gând să cumpere seminţe de zambile, dar n-a găsit, şi apucase să cumpere ghiveciul cu pământ.
L-a pus în balcon, aşteptând să treacă două săptămâni termenul în care i se promisese pliculeţul cu seminţe de zambile. Şi într-una din zile a constatat că în ghiveci a ajuns, venită de nici unde, o sămânţă de buruiană. Încolţise buruiana poposită pe furiş şi-şi ridicase fruntea verde, dar inutilă spre viaţă. Iar sămânţa nedorită i-a sămânţa aterizată tamnesam din înaltul cerului, probabil adusă de o pală de vânticel pus pe şotii. Şi deodată, povesteşte Cristina Stamate, "am simţit o căldură frumoasă de iubire în suflet pentru buruienuţa aceea sosită tiptil într-un ghiveci cu pământ ce aştepta mândreţea de zambilă. "Şi-am iubit buruiana aceasta mai mult decât orice floare din grădiniţa mea de pe balcon".
Am vizitat cândva un azil de bătrâni, acolo unde doare mai mult, ca orice senzaţia că eşti o jucărie epuizată, aruncată într-un colţ de pod cu lucruri depăşite şi nefolosite. Nu-i mai vizita nimeni, îi uitase fiul, îi uitase orice rudă, îi uitase chiar viaţa pe pământ. Una dintre bătrâne, fără să fie ramolită, ţinea sub pernă un căţel de cauciuc care piuie. Jucării din acelea moi şi colorate pentru copiii care abia au lăsat ţâţa mamei. Bătrâna n-avusese copii. După ce-i murise soţul îşi alunga singurătatea cu un căţel, nu de rasă, un maidanez, care o înconjura cu privirea lui umedă şi bună. I-a apărut o nepoată. Şi bătrâna i-a lăsat casa ei şi soţului ca să o îngrijească până o închide ochii. După ce s-a văzut cu actele de la notariat în buzunar, nepoata şi soţul, au trimis-o pe bătrână la azil. Şi-a înghiţit lacrimile şi i-a rugat cel puţin să nu-l gonească pe căţel din curte. Nepoata şi bărbatul ei, să nu-i uite Dumnezeu, au dat căţelul la hingheri. Şi bătrâna, în amintirea lui, şi-a luat acea jucărioară de cauciuc care piuie, şi cu căţelul-jucărie adormea în fiecare seară.
