O paraşută şi ţopăiala vorbelor

Aşa e făcută viaţa, să fie un amestec de râs şi plâns, o succesiune de botezuri, nunţi şi înmormântări, şi până la urmă amestecul acesta dă farmec, dă chef de a trăi şi aduce după el şi o cascadă de vorbe, unele mai triste, altele mai deocheate, unele pline de haz, altele rostite cu un oftat.

Iată nu mai departe decât două exemple de vorbe care ţopăie de la dramă la haz sau vorbe care prin adâncimea lor tragică te urmăresc lungă vreme.

Emisiunea mea "Taifasuri" de la Etno pe care o dăruiesc de şapte ani zilnic românilor este iubită, zic oamenii că învaţă ceva din cele spuse de marii doctori, dar şi de naturiştii serioşi cu privire la sănătatea lor, pentru că îmi face plăcere să le urez tuturor românilor ca întreaga viaţă să fie ţinuţi în braţe drăgăstos de cea mai frumoasă mireasă a fiecăruia dintre noi, mireasa numită sănătate. Ca atare sunt chiar fericit când curg telefoanele cu oameni de pe întreg cuprinsul ţării, care mă roagă să le dau o mână de ajutor în a ajunge la cel mai potrivit medic, la cea mai indicată secţie de spital.

M-am obişnuit şi e hrană pentru mine această rugăminte venită din partea românilor. Dar iată o pronostimală, apropo de dansul zglobiu şi nebunatic al vorbelor. Mă urcam în maşină, în maşina parcată lângă gardul Spitalului Colentina, pentru a veni la redacţia Jurnalului Naţional. Când să închid portiera aud glasurile a două femei şi le observ cum alergau după maşină. "Domnule Condurăţeanu, observă toată lumea că sunteţi sentimental, aşa că daţi-ne o mână de ajutor să facem un bine. Mi s-a făcut milă de o bătrână singură care n-are nici o rudă şi pe care am internat-o la Spitalul Colentina. Puneţi-i o vorbă bună la medici, că are 80 de ani, e o paraşută bătrână."

Cele două vorbe au rostit cu atâta seriozitate expresia aceasta "paraşută bătrână" încât eu am rămas cu gura căscată. Cele două doamne frumos îmbrăcate, manierate, care dovedeau şi suflet bun au continuat: "Noi suntem volun­tare, vrem să facem un bine. N-are nimeni grijă de bătrânică. Că şi noi suntem două paraşute." Mirarea mea a atins dimensiuni cât Ceahlăul. Doamnele miloase se declarau şi ele paraşute şi interveneau pentru biata "paraşută" bătrână. Să fie nişte femei atât de dezinvolte încât să declare fără nici o jenă de statutul deocheat de paraşută?

Dar cele două doamne continuă şi mă smulg din dilema caraghioasă, dar şi stranie: "Bătrâna asta e dintre primele paraşutiste ale ţării, s-a aruncat din avion cu paraşuta acum 50 de ani. Noi am admirat-o şi am făcut şi noi sportul acesta, paraşutism."

Dacă ar fi trăit nea Iancu Caragiale, splendidă schiţă ar fi ieşit din pana lui senzaţional de talentată.
Bineînţeles că i-am rugat pe medicii de la Spitalul Colentina să aibă grijă şi să o ţină până la remedierea necazurilor de sănătate pe bătrânica temerară şi curajoasă, care acum o jumătate de secol sărise de la mii de metri înălţime doar cu pânza unei paraşute.

În alt registru, în registrul tragismului, mă urmăresc şi acum frazele rostite de o actriţă foc de deşteaptă, talentată şi clocotind de temperament şi de simţăminte. Carmen Stimeriu. Mereu doritoare să se aplece asupra altor şi altor domenii, acum pe lângă televi­ziune ştie să facă zodiace oamenilor explicând inteligent astrologie.

Într-o discuţie cu Carmen Stimeriu, care a jucat şi în serialul la TVR şi pe scenă, deci s-a întâlnit cu multe personaje şi cu mulţi spectatori, ea mi-a istorisit ceva ce mi-a făcut pielea de găină. Povestea Carmen Stimeriu: "Cel mai greu moment al vieţii mele a fost când a trebuit să-i spun prima tatălui meu că are cancer. Când a aflat că diagnosticul lui este de cancer m-a privit cu nişte ochi pe care n-am să-i uit niciodată. Mă privea şi a rostit doar atât: «Ei, şi acum?»".