Sistemul de protecţie... (II)

Este desigur o lege bună cea care garantează dreptul copilului la propria imagine atît timp cît cei din sistem îi garantează şi dreptul la viaţă, la bunăstare, la o dezvoltare armonioasă.

Este desigur o lege bună cea care garantează dreptul copilului la propria imagine atît timp cît cei din sistem îi garantează şi dreptul la viaţă, la bunăstare, la o dezvoltare armonioasă.

Însă nu puţine sînt cazurile în care acestea din urmă devin doar nişte accesorii în faţa dreptului la imagine. Şi nu ştiu dacă vă amintiţi de cazul fetei din Mahmudia, care a fost “reintegrată” în familie şi violată apoi de toţi vecinii care-i dădeau tatălui “integrator” un ţoi de ţuică. Atunci mi s-a atras ameninţător atenţia că încalc dreptul la imagine al copilului! Iar cei care au vorbit, expunîndu-mi grozăviile din sistem, au fost înlăturaţi.

Iar dacă acest aspect, al dreptului la imagine, mai poate fi înţeles (într-un sistem care funcţionează, desigur), de neînţeles este de ce statul preferă să dea bani unor străini să îngrijească un copil în loc să ajute rudele copilului să-l crească. Bunicii lui Lucian, băieţelul torturat cu sadism şi apoi omorît, îşi smulg părul din cap că şi-au dat acordul ca băiatul să intre în sistem. Erau strîmtoraţi financiar, spun ei. Dar dacă statul, în loc să plătească un străin, ar fi ajutat bunicii, oare copilul n-ar fi fost acum bine, sănătos... în viaţă? Poate că da, poate că nu, oricum nu vom mai putea afla...

O familie din Cernavodă a luat acum mai bine de doi ani, în plasament simplu, doi nepoţi. Mama le-a murit, iar tatăl umblă hai-hui prin Spania şi nu-l mai interesează soarta lor. Mătuşa nu a avut inima să-i lase, deşi mai avea şi ea doi copii. Statul nu numai că nu i-a ajutat, dar nici măcar alocaţia n-au primit-o decît după aproape un an şi nici atunci în întregime. Şi, astfel, şase persoane au trăit dintr-un salariu pînă cînd au clacat financiar, fizic şi psihic. Atunci au apărut certurile, scandalurile, ameninţările. Ceea ce fusese odată o familie armonioasă şi fericită s-a transformat într-un coşmar bîntuit de ţipete, de lacrimi şi de neputinţă. Mătuşa s-a rugat, a implorat să i se dea şi ei un salariu şi indemnizaţii precum copiilor aflaţi în asistenţă maternală, dar statul nici n-a vrut să audă. Este rudă, aşa că n-are nici un drept. Dacă poate – îi creşte, dacă nu – îi poate lăsa în grija statului, care va plăti un străin – asistent maternal. Auzind asta, copiii s-au atîrnat deznădăjduiţi de ea cu lacrimile şiroindu-le pe obraji: “Nu ne da! Nu ne da!”.

Este o lege strîmbă şi nedreaptă, care nu serveşte defel interesul superior al copilului, ci permite să se întîmple atrocităţi precum în cazul lui Lucian (şi nu numai) – băieţelul schingiuit trupeşte şi sufleteşte şi apoi omorît de asistentul său maternal. Omorît de fapt de un sistem cu malformaţii congenitale severe.