Oraşul stofelor fine, îmbrăcat la second

TRECUT-AU ANII  ●  Buhuşiul învie doar în miercurea tîrgului
Lîngă ruinele celei mai mari fabrici de stofe din sud-estul Europei supravieţuieşte cetatea foştilor ţesători. Ei se îmbracă cu haine folosite, cumpărate din ajutoarele sociale sau din banii trimişi acasă de copii.

TRECUT-AU ANII  ●  Buhuşiul învie doar în miercurea tîrgului
Lîngă ruinele celei mai mari fabrici de stofe din sud-estul Europei supravieţuieşte cetatea foştilor ţesători. Ei se îmbracă cu haine folosite, cumpărate din ajutoarele sociale sau din banii trimişi acasă de copii.

Singura haltă cu înfăţişare urbană de pe drumul Piatra Neamţ-Bacău este Buhuşi. Asta dacă nu iei în considerare şi mai proaspătul oraş Roznov, care s-a dezbărat de statutul de comună abia în 2003. Dar să nu vă faceţi prea multe speranţe! Nici Buhuşiul nu pare să mai facă faţă statutului de urbe. Oficial, aici trăiesc aproape 20.000 de oameni, dar cine poate şti cîţi nu şi-au luat lumea în cap în căutarea unui colţ de pîine.

BABILONIE MOLDOVENEASCĂ. Împărţit între oraşul de jos, înnobilat de gară şi de ce a mai rămas din fosta fabrică de postav, şi oraşul de sus, în care, practic, sînt concentrate instituţiile, magazinele şi blocurile comuniste, tîrgul Buhuşilor n-are acel "je ne sais quoi" care să te îmbie să-l străbaţi la pas. Nici înainte de ’90 nu avea, dar parcă atunci erai tentat să-ţi spui că n-ai ce vedea într-o urbe în care lumea e pre- (şi prea) ocupată să dea ţării cît mai multe valuri de stofe fine. Şi acum mai circulă legenda că toată protipendada comunistă se fălea cu paltoanele din stofă de Buhuşi, iar "brandul" reuşea să facă vînzări bune chiar şi la export. Ei bine, acum nu a mai rămas nici praful din legendă. A rămas doar colbul. Şi tîrgul săptămînal, singurul moment cînd oraşul învie preţ de cîteva ore. În fiecare miercuri, tîrgoveţii îşi întind marfa lîngă gardul societăţii Stofe SA: tricotaje chinezeşti, pantofi turceşti, plăpumi umplute cu vatelină, cărţi rufăite şi fierătănii necesare pe lîngă casă. Peste stradă, hainele folosite se vînd la kil, iar femeile se înghesuie să cotrobăie printre mormane în căutarea vreunui capot sau cămăşi. Preţul e unic: 15 lei kilogramul. Şi întotdeauna se mai poate negocia, că nici vînzătorul nu vrea să plece cu marfa înapoi acasă.

Postavul

Buhuşi s-a dezvoltat în bună parte datorită Fabricii de Postav militar care a fost înfiinţată aici în urmă cu mai bine de un secol. Oraşul crescut sub valurile de stofă este acum oglinda sărăciei locuitorilor săi, în mare parte disponibilizaţi. Pînă în anii ’90, jumătate din populaţia oraşului avea cartea de muncă la marea fabrică. Privatizată, falimentată, concesionată pe bucăţi, întreprinderea mai asigură salarii pentru vreo 200 de oameni.

Cîndva, se chema Bucureşti

Deşi pare doar unul dintre multele oraşe construite în urma industrializării din perioada comunistă, Buhuşi are o istorie destul de veche. Prima atestare documentară a satului născut la confluenţa pîrîului Români cu rîul Bistriţa datează din 1438, fiind consemnat cu numele Bodeşti. Pe la 1800, legea acestor locuri o făcea familia boierească Buhuş, ceea ce s-a răsfrînt şi în denumirea aşezării: mai întîi Bodeştii lui Buhuş, apoi Bodeştii Buhuşoaiei. Numele s-a simplificat la Buhuş, o dată cu declararea aşezării "tîrg boieresc", la 1819. Primele ateliere meşteşugăreşti sînt înfiinţate la 1832, dar Buhuşi capătă statutul de oraş abia la 1930. Două surse documentare – Enciclopedia Cugetarea (1936-1939) şi "Istoria românilor" de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu – afirmă că localitatea a purtat în trecut şi numele de Bucureşti.