Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe răboj, e doar un caz din câteva mii. Din câteva zeci de mii, poate, câtă vreme în România autismul - cu toate simptomele lui – nu este sufficient de bine cunoscut încât părinţii, tutorii, educatorii să ajungă la timp să pună un diagnostic corect copilului şi, mai ales, să înceapă devreme un tratament adecvat. La Dej, în judeţul Cluj, Melinda Viman a primit prima confirmare a bănuielii ei – că fiul ei are autism – de pe… Google. “Într-o duminică, în timp ce Yanis, dormea am dat o căutare pe Google: «la 1 an şi 7 luni nu întoarce capul când îl strig» şi toate motoarele de căutare m-au dus către site-uri de autism. Pentru mine a fost un şoc! Toate simptomele descrise acolo se potriveau copilului meu.” Şocul a fost cu atât mai mare cu cât, în urmă cu aproape 4 ani, pe 25 noiembrie 2009, atunci când băieţelul ei venea pe lume, nimic, dar absolut nimic nu prevestea ce avea să se întâmple. O sarcină dusă la termen fără nici un fel de probleme, fără abuzuri, fără riscuri… şi nota “10” primită de bebeluş la naştere – acestea nu aveau nimic neliniştitor… Totuşi…
Primele semne
Melinda Viman povesteşte despre pimii ani de viaţă ai puştiului, care a fost botezat cu numele de Yanis-Luca: “Încă de sugar, Yanis a fost un copil foarte sensibil, răcea foarte des şi urmau perioade lungi de febre prelungite, cu spitalizări, cu injecţii cu antibiotice, aerosoli etc.. Din punct de vedere motric, la o lună, îşi ţinea capul, dacă era întors pe burtă, însă perioada care a urmat deja prevestea că ceva nu e bine, însă eu încă nu mă îngrijoram. În fund a stat doar la 8 luni, iar de mers singur doar la 1 an si 5 luni. În ceea ce priveşte limbajul, undeva pe la 7-8 luni zicea «mama» şi ««tata», însă fără adresă, pentru ca apoi să piardă şi aceste două cuvinte. Undeva pe la 1 an şi 7 luni mi se părea mie că ceva nu e în regulă, dar nu ştiam nici eu exact ce… Nu îl interesau musafirii, copiii, învârtea ore în şir roţile maşinii, flutura mânuţele în faţa ochilor, nu comunica în nici un fel, nu avea o expresie a feţei care să mă facă să înţeleg dacă îi place ceva sau nu, nu întorcea capul când îl strigăm, nu suporta atingerile, îmbrăţişările. Însă medicul de familie m-a liniştit: că aşa sunt băieţii, vorbesc mai târziu, sunt mai leneşi. Însă începeam să am ceva bănuieli: nu mă deranja în mod deosebit că nu vorbeşte, ci lipsa lui de interes faţă de mine, faţă de soţ şi de mediu, în general.”
Atunci s-a produs declicul acela despre care scriam la începutul articolului, nevoia de a avea un răspuns, nevoia de a fi confirmate nişte bănuieli. O simplă căutare pe internet a stârnit un vârtej, apoi o furtună…
Despre terapie şi proiecte de viaţă
O vizită la medicul de familie, o trimitere la secţia de Psihiatrie Infantilă din policlină, un diagnostic. Era o zi de miercuri, “o zi urâtă de iulie”, în 2011, atunci când Melinda Viman a primit diagnosticul fiului ei: autism infantil.
“Bineînţeles, am trecut prin prima etapa de negare. «Nu! Nu are autism! Nu se poate! » Apoi, am intrat în etapa de disperare, cu întrebările ei: «De ce copilul meu?». Timp de o lună, am trăit furia. Şi sentimental neputinţei. Nu ştiam unde să mergem, ce să facem concret, cum să ne ajutăm copilul, noi neavând banii necesari unei intervenţii specializate. Într-un final, am ajuns la Asociatia Autism Transilvania, unde specialiştii de acolo, în primă fază, l-au evaluat, încadrându-l în grupa de autism mediu. Am început terapia în februarie 2012, la început cu două ore zilnic, timp de 1 an, apoi, începând din martie 2013, am continuat cu trei ore de terapie zilnic, plus trei ore gradiniţă zilnic.”
Fiecare părinte are un proiect de viaţă pentru copilul său. Momentul în care un astfel de diagnostic – cum este autismul – cade peste prezentul (şi viitorul) familiei, proiectul de viaţă se schimbă radical. Nu mai contează atât de mult ce va deveni acel copil la maturitate, ci cum va evolua el până atunci pentru ca visul unei maturităţi independente să devină plauzibil. Cât şi cum l-a ajutat terapia Aba pe Yanis? “A avansat spectaculos, nu se poate compara Yanis de acum cu Yanis de atunci”, spune Melinda Viman. “Aici se cuvine să aduc mulţumiri terapeutei lui Yanis, Laura. Pot spune cu mâna pe inimă că, fără ea, Yanis nu ar fi fost niciodată ceea ce este acum. O să îi purtăm, eu şi soţul meu, toată viaţa un deosebit respect, căci a făcut OM din Yanis”.
Pentru donaţii
De fapt, Yanis este abia la începutul unui drum greu, un drum în care poate recupera – cu tratament intensiv (şi costisitor!) suficient de mult încât visul unei integrări complete în colectivitate, visul unei maturităţi în care să-şi proiecteze singur destinul să fie palpabil. Iar părinţii lui Yanis-Luca Viman sunt conştienţi de asta: “Drumul nostru nu se opreşte aici, nu se ştie cât de lung sau de scurt este, căci încă mai avem de luptat pentru ca Yanis să atinga capacitatea sa maximă”.
Cine doreşte să-i ajute în lupta lor zilnică pentru a duce o viaţă normală, o poate face donând în contul RO55CECECJ0308RON0774413 deschis la CEC Bank pe numele Melinda Viman. Deocamdată, Yanis urmează terapia Aba - 3 ore zilnic (25 lei ora) = 1725 lunar -, are nevoie de însoţitor la grădiniţă - 3 ore zilnic (25 lei ora de însoţire) = 1725 lunar -, medicaţia specifică ajunge la 150 lei lunar. Iar pe măsură ce trece timpul, cheltuielile cresc, o dată cu creşterea numărului de ore de terapie. Pe lângă toate acestea, Yanis are nevoie lunar de diferite materiale necesare terapiei.
Citește pe Antena3.ro
