Un cuplu cu dragoste

Fiecare cuplu în parte este diferit şi fiecare căsnicie are particularităţile ei. Aşadar, nu există o reţetă pentru o relaţie fericită. Există însă câteva ingrediente care pot aduce cuplului dragoste şi înţelegere. Comunicarea, prietenia, dar şi respectul faţă de partener, de dorinţele acestuia pot face ca dragostea să reziste probei timpului.

Momentul căsătoriei este, fireşte, unul fericit pentru orice tineri - sau mai puţin tineri -  îndrăgostiţi. Numai că actul căsătoriei este şi un prag psihologic pentru aceştia. În mod subconştient, căsătoria atrage după sine o responsabilizare suplimentară. "Intrarea în rolul de soţie, respectiv de soţ îi obligă pe cei doi să accepte noi roluri, să iasă brusc din planul emoţional în cel raţional, ca şi cum ei s-au maturizat brusc, peste noapte. Soţia se poate transforma într-un model văzut în propria familie (la mamă, mătuşă, bunică), iar soţul devine cap de familie, viitor tată responsabil, care parcă uită să glumească, să râdă. Fără să realizeze, cei doi se autocenzurează şi îşi restricţionează o bună parte din libertatea de mişcare pe care o aveau înainte de căsătorie", potrivit psihologului Ştefania Niţă, de la Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie din Bucureşti. Indiferent de personalitatea cuplului şi de durata de timp petrecută împreună de cei doi înainte de căsătorie, această responsabilizare apare inevitabil, mai mult sau mai puţin amplificat. Perioadele foarte lungi de prietenie, care depăşesc 6-7 ani, sunt relaţii care funcţionează deja precum o căsnicie, iar stresul acestei modificări de roluri este mult mai mic, cei doi simţindu-se deja în postura de soţ şi soţie.

Din fericire, lucrurile se aşază în timp. "După şase luni, cel mult un an, fiecare partener reuşeşte să se integreze şi relaţia continuă pe traiectoria pe care cei doi o construiesc împreună. Dacă ei se căsătoresc pentru că simt că este momentul, nu pentru că trebuie sau pentru că insistă părinţii, relaţia este suficient de relaxată pentru a lăsa să se formeze noua familie. Dar când căsătoria nu este o decizie de cuplu, ci apare în urma insistenţelor părinţilor sau pentru că "trebuie" să se întâmple, legătura celor doi va fi tensionată sub acest imperativ. În timp, este posibil să ducă la separare.

COPILUL
Până la apariţia primului copil, cei doi parteneri formează un cuplu. Abia după naşterea bebeluşului putem vorbi de o familie, de trecerea cuplului la nivelul de familie. Ca şi căsătoria, copilul constituie o nouă etapă a relaţiei, intrarea în noi roluri şi o nouă sursă de tensiune în căsnicie. "La rolurile existente până atunci, de soţ, respectiv soţie, se adaugă cele de părinţi. Nici unul dintre ei nu este obişnuit la început cu noul statut şi apare, în mod automat, tensiunea de adaptare şi acomodare la un nou ritm, o nouă comunicare între cei doi, chiar un stil de viaţă diferit de cel dinainte. Sunt «seisme» care, din nou, pun la încercare stabilitatea celor doi", spune psihologul Ştefania Niţă. Al doilea copil nu mai aduce asemenea tensiuni, având în vedere că rolul de părinte a fost deja exersat.

ECHILIBRU
"Ceea ce menţine partenerii unei relaţii într-o legătură continuă şi stabilă este modul în care fiecare dintre cei doi reuşeşte să gestioneze şi să-şi împlinească propriile dorinţe, aspiraţii, nevoi, dar ţinând cont şi de cele ale partenerului/partenerei. Iar pentru a păstra un asemenea echilibru, pentru ca cei doi să reuşească să construiască ceva împreună şi să se dezvolte de la cuplu la familie este nevoie de comunicare. Comunicare nu doar verbală, cât şi afectivă. Psihologul Ştefania Niţă precizează că o bună comunicare între cei doi este o condiţie de bază pentru ca relaţia să evolueze normal: cu tensiuni nici prea mari, nici prea mici, cu negocieri de conflicte, cu momente de bucurie, dar şi de tristeţe, dar întotdeauna trăite în cadrul relaţiei, şi nu în afara ei, izolat de partener.

Comunicarea este cea care creează prietenia între cei doi parteneri ai cuplului. Prietenia oferă stabilitate cuplului. Cei doi trebuie să ştie că pot conta unul pe celălalt în momentele importante ale existenţei lor, să ştie că sunt ascultaţi şi înţeleşi. Căsniciile "reuşite", echilibrate din punct de vedere emoţional, în care partenerii găsesc confort psihic, sunt cele care au pornit dintr-o relaţie de prietenie. "Marile iubiri, pasiuni sau relaţii adolescentine, care se pot întâlni chiar şi la 50 de ani, se sting în timp. Ele nu rezistă probei timpului, sunt asemenea unui foc de paie: intens, dar de scurtă durată. Iar dacă între cei doi nu există prietenie, relaţia se va destrăma", este de părere psihologul. Prietenia şi parteneriatul dintre cei doi sunt cu atât mai importante atunci când în viaţa lor apare un copil. Când în cuplu există parteneriat, copilul are libertatea de a creşte autonom, de a-şi împlini propriile aspiraţii.

DIFERIŢI, DAR ASEMĂNĂTORI
Ne iubim partenerul atunci când regăsim la el asemănări cu noi înşine. Aceste asemănări ne aduc confort psihic, ne conferă un sentiment de apropiere faţă de celălalt. Deşi ar putea părea suficient, trebuie să găsim la partener şi aspecte diferite: un mod de gândire diferit în anumite situaţii, acţiuni diferite, perspective noi, care permit celor doi să se dezvolte în relaţie. "Iubirea creşte în timp. Doi oameni se întâlnesc, simt că au ceva în comun, dar sunt totodată diferiţi, se simt atraşi unul de celălalt şi pornesc pe acelaşi drum pentru a vedea ce poate ieşi din întâlnirea lor. Sentimentul de iubire nu apare instantaneu. Într-o căsnicie reuşită, iubirea se transformă şi se dezvoltă în timp. Ea devine mai mult decât atracţie, dar conţine şi atracţie. Devine mai mult decât pasiune, însă conţine şi o «zonă» pasională. Îl iubim pe celălalt se poate traduce prin «mă iubesc pe mine când sunt în relaţie cu tine»", spune psihologul Ştefania Niţă.

Tensiunea şi presiunea psihică între cei doi parteneri sunt reduse atunci când fiecare dintre ei funcţionează liber în cuplu. Acesta este un alt ingredient care face ca dragostea să reziste probei timpului. Cei doi nu trebuie să se sufoce, trebuie să poată funcţiona independent unul faţă de celălalt, să nu existe dependenţă, ci interdependenţă. Există cupluri infantile, în care cei doi au nevoie unul de celălalt, fac totul împreună, pentru că numai aşa se simt în siguranţă. "Nu vorbim neapărat de iubire, ci mai degrabă de nevoia de susţinere permanentă prin prezenţa celuilalt, aşa cum copilul are nevoie de părinţi pentru a se simţi în siguranţă şi pentru a se dezvolta. Numai că o asemenea dependenţă în cuplu devine obositoare în timp. Posesivitatea, violenţa casnică îşi au originea în acest tip de relaţie."

MATURITATE
Căsătoriile cele mai reuşite, în care partenerii sunt foarte echilibraţi din punct de vedere emoţional, au loc între 30-35 de ani în cazul femeilor şi 35-40 de ani în cazul bărbaţilor, potrivit psihologului Ştefania Niţă. La aceste vârste, cei doi sunt suficient de maturi pentru a nu se înspăimânta de rolurile de "soţ", "soţie" sau de "mamă", "tată".

 

Sfatul psihologului

Cuplurile sunt într-o dinamică permanentă. Astfel, când în viaţa lor apare un copil se poate dezvolta în paralel un alt cuplu: tată-fiică sau mamă-fiu. Poate apărea de asemenea cuplul frate-frate, iar la acestea se adaugă de obicei altele, din familia de origine: bunic-nepoată, soacră-ginere. Se formează astfel o reţea de cupluri din care deseori izbucnesc conflicte şi tensiuni. "Tocmai de aceea este atât de important ca partenerii să aibă o atitudine matură. În caz contrar, influenţele acestor legături pot duce la destrămarea relaţiei", atrage atenţia psihologul Ştefania Niţă.