La 22 ianuarie 1901, Regina Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi împărăteasa Indiilor părăsea această lume, după o domnie de 63 de ani şi 7 luni.
Era supranumită bunica Europei, pentru că, prin urmaşii săi, se înrudise cu cele mai mutle dintre casele regale europene.
Dar era bunica Reginei Maria a României, care, în “Povestea vieţii mele” a lăsat câteva pagini de amintiri frumoase despre această “Bunică-regină”.
“(..) Bineînţeles, cea mai de seamă personalitate, care reducea la proporţiuni minime pe toate celelalte, era bunica, regina Victoria; bunica-regină, aşa îi ziceam, pentru a o deosebi de bunica-împărăteasă, mama mamei mele, după al cărei nume fusesem eu botezată(...) Cred că bunica-regină se aştepta ca eu, cea mai mare fată din familie, să fiu botezată cu numele ei, dar mama simţise că trebuie să mă cheme Maria, nume care îi era mai scump decât toate, pentru că era al mamei ei; (Mi se pare că n-a fost totdeauna uşor pentru mama să fie nora reginei Victoria, cu toate că-şi purtau, una alteia, mult respect.
(Mulţi până acuma au scris despre această «mare» micuţă femeie; s-au descris, s-au analizat caracterul, domnia şi valoarea ei personală. Departe de mine dorinţa de a zugrăvi în altă imagine – decât aceea care s-a întipărit la locul ei, în viaţa ei, în viaţa mea – imaginea ei aşa cum au văzut-o ochii mei de copil, şi mai târziu ochii unei femei tinere şi departe de ţara ei natală. În acele timpuri, ea îmi urmărea propăşirea în viaţă cu o dragoste de bunică, dar totodată cu severitatea îngrijorată a unei regine ce dorea ca orice vlăstar al Casei ei să-i facă cinste, în orice loc s-ar fi aflat.”
În 1840, Victoria se căsătorise cu vărul său primar, Prinţul Albert de Saxa-Coburg şi Gotha. Acesta avea să moară tânăr, în 1861. Toată viaţa sa, Regina Victoria nu va mai renunţa la hainele de doliu. Aşa o descrie nepota sa. “Draga bătrână bunică! Cu rochiile ei de mătase neagră, ca puse pe malacof, cu boneta ei albă de văduvă, ce minunată şi neuitată mică lady era! Tăcerea în jurul uşii mamei-mari te umplea de evlavie; ţi se părea că te apropii de taina unui sanctuar. Săli lungi, acoperite cu covoare, duceau până la uşa mamei-mari; erau apartamente de care nu te apropiai decât de la distanţă, iar cei ce te conduceau până la ele, servitori, doamne sau cameriste, vorbeau în şoapte şi călcau ca pe tălpi de pâslă. Uşă după uşă se deschidea fără zgomot, parcă ai fi trecut prin pridvoarele unui templu, înainte de a te apropia de misterul final, unde nu se puteau înfăţişa decât cei iniţiaţi.
Minunata şi mica mamă-mare care, cu toate că la prima vedere era atât de scundă şi neimpozantă făptură, ştia atât de bine să insufle un soi de cucernică teamă. (În sfârşit, se deschidea uşa şi ne apărea bunica pe scaunul ei, nicidecum ca un idol, nicidecum spăimântătoare, zâmbind blând, aproape tot atât de sfioasă ca şi noi, copiii, astfel încât conversaţia nu prea era curgătoare(...).
Regina Victoria! De pe atunci ajunsese aproape o figură de legendă. Cu atât mai mult acum când privim înapoi spre ea! Dăinuia de atâta vreme, încât abia îşi putea cineva închipui globul pământesc urmându-şi rotirea fără ea! Era în oarecare măsură arbitrul soartei noastre a tuturor. Pentru toţi membrii familiei, «da» sau «nu» rostite de ea aveau o greutate fără seamăn, şi apoi nu-i displăcea să-şi spună cuvântul chiar în chestiunile mai intime.
Ea era puterea centrală care cârmuia toate. Până şi mama, după părerea noastră atotputernică, trebuia să ţină seama de regina Victoria, să asculte de ea şi, dacă nu era chiar neovită să i se spună, trebuie cel puţin să se discute cu ea orice părere deosebită de a ei. Având amândouă voinţe puternice şi firi autocratice, pot să-mi închipui că acele discuţiuni erau aspre. Măreaţa mică doamnă, în capelă de văduvă şi rochie de mătase neagră cu volane, foarte rar ridica glasul; însă, numai apăsând pe unele cuvinte, devenea o putere fără seamăn, uneori aproape de temut”.
Regina Victoria era o mare pasionată de artă, de litere, de flori, de ceea ce era frumos, de peisaje perfecte, i-a transmis toţi aceşti muguri de frumos micuţei Maria, viitoarea regină a României. Aceasta, pe lângă grijile regatului, avea întotdeauna timp să născocească vreo minune: o grădină de flori, un palat, un castel, să decoreze un interior, să scrie poveşti, să scrie amintiri şi să ţină un jurnal. Şi să iubească foarte mult copiii, aşa cum ce întâmplase şi cu bunica sa, care a avut nouă copii.
Regina Victoria, cea mai iubită regină a Marii Britanii (1837-1901) şi împărăteasă a Indiilor (1877-1901), s-a născut la 24 mai 1819, la Londra. A murit la 82 de ani.