Bucureşti 555. Calea Victoriei, “osia în jurul căreia se învârte roata cetăţii”

“E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut...”
La începuturi, Bucureştii aveau rolul unui târg ocazional, o aşezare de câmpie, într-un luminiş al codrilor Vlăsiei, pe malul Dâmboviţei. Devenit loc de popas între Târgovişte şI Giurgiu, oraşul lui Bucur s-a transformat într-un punct important de vamă de pe acest drum. Din păcate, Bucureştii secolelor XV-XVIII n-au fost “ilustraţi” îndeaproape de cronicarii vremurilor sau de alţi mânuitori ai condeiului. “Abecedarul” istoricului “Cetăţii Dâmboviţa” a început a fi scris destul de târziu. În manualul de geografie al profesorului Iosif Genille, de la Academia Domnească Sfântul Sava, (primul istoriograf al oraşului Bucureşti), volum tipărit în anul 1835, este realizată o sumară prezentare a Bucureştiului. Genille nota faptul că Bucureştiul este cel mai mare oraş al ţării, Capitală, şi “unul dintre cele mai însemnate din Europa”. Mai aflăm că ai nevoie de vreo cinci ore de mers pe jos ca să-l poţi înconjura. Cuprindea 12.000 de case, 14.000 de familii cu 80.000 de locuitori, din care 4400 sunt străini, 250 de preoţi. În oraş se aflau 26 de mânăstiri, 130 de capele şi biserici şi alte 100 de lăcaşe de cult prin mahalale.

Oraşul avea patru mari artere de circulaţie pavate cu piatră, roci care au înlocuit bârnele aflate într-o vreme drept caldarâm. Una dintre uliţele însemnate, cea mai importantă, este Podul Mogoşoaiei, numită cândva şi Drumul Braşovului, actualmente Calea Victoriei. Constantin Brâncoveanu avea să deschidă acest drum din poarta palatului său aflat chiar lângă Dâmboviţa. “Şi astfel – scria Gion - îşi croi Vodă un drum mai drept şi mai scurt spre moşia Măriei –Sale. Aceasta s-a petrecut în anul 1692. Podul Mogoşoaiei se deschise şi deschis a rămas şi va rămâne cât or fi Bucureştii... Drumul s-a născut şerpuit, în ciuda edililor şi urbaniştilor. Dar n-au ce-i face: el urmează coasta dealului care, din Dâmboviţa, porneşte spre Miazănoapte”.

Podul Mogoşoaiei continua prin Mahalaua Scorţarului trecând mai sus, pe lângă domeniile Bălăcenilor şi ale Cantacuzinilor, spre Miazănoapte, până la moşia din Mogoşoaia. Era numit pod din pricina pavajului din lemn, din trunchiuri de copaci, bolovani de râu şi pământ bătătorit, amestecat cu pietriş. De altfel, într-un oraş înconjurat de codri, poditul uliţelor cu lemn a fost soluţia cea mai la îndemână. Scânduri late erau aşezate una lângă alta şi erau prinse cu bârne. “Sub scândurile late - spune şi Gheorghe Crutzescu – aşezate cum da Dumnezu, se scurgeau apele cerului şi lăturile oamenilor, se usca noroiul şi putrezeu şobolanii, iar peste ele săltau butci şi caleşti, în hopuri grele, pentru prăpădul şalelor”.

Vorbind despre neajunsurile pe care le creau scândurile prost legate între ele, Royer menţiona în 1830: “Să vezi cum aceste scânduri (...) aruncă pe trecători sus, în aer, şi, căzând iar pe jos, îi stropesc cu ploaie de noroiu negricios şi mirositor.” Podinarii vegheau şi înlocuiau la nevoie dulapii rupţi, spre marea bucurie a copiilor care luau bucăţi de lemn să se joace “de-a focul” cu putregaiul fosforescent. Podul a purtat şI numele de Uliţa Mare dispre Sărindar fiindcă trecea prin faţa locaşului cu acest nume.

Numele de Podul Mogoşoaiei, drum “înfrumuseţat de palate, de-a lungul şi de-a latul său”, s-a păstrat până după Războiul de Independenţă. În 1878 a primit un nou botez: Calea Victoriei, denumire pe care o păstrează şi în zilele noastre.

O frumoasă descriere a Podului Mogoşoaiei, extrem de acuală, o regăsim tot la Gheorghe Crutzescu : “După vremuri, i s-a spus într-atâtea feluri vechiului drum: uliţă, pod, cale, parc-ar fi avut nevoie de nume sau poreclă, el, starostele străzilor (...) Calea Victoriei! (...) Dânsa, nepăsătoare, îşi duce traiul înainte. Ştie că e osia în jurul căreia se învârte roata cetăţii. (...) E vie ca praful de puşcă. (...) Cu ce cuvinte să vorbeşti despre ea? E schimbăcioasă ca apa, ca timpul, pe care parcă-l vesteşte: primăvara vine pentru că au ieşit ghioceii pe Calea Victoriei. Cu capul înspre Carpaţi, cu coada spre Giurgiu, uneşte Parisul cu Ţardigradul. E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut”.