Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Misionarul franciscan Blasius Kleiner, care ajungea la Bucureşti la anul 1764, menţiona în jurnalul său de călătorie prin Balcani o ctitorie cantacuzină, situată într-o mahala limitrofă parcului Cişmigiu de astăzi, zisă şi “a Boului” sau “a Fântânii Boului”. (Asta pentru că, în veacul al XVII-lea, acolo se afla o fântână la care ciurdarii îşi adăpau vitele). Firesc, strada principală a acestei mahalale purta acelaşi nume: Uliţa Fântânii Boului. Apoi... Uliţa cea Mare a Fântânii Boului, Uliţa Fântânii, Strada Fântânii, strada Karl Lueger, Strada Al. Popov, Strada Nuferilor şi, în fine, Strada General Mathias Berthelot... pe care se află câteva instituţii importante, precum Palatul Casei Şcoalelor (azi Ministerul Educaţiei) şi Palatul Radioului (azi Radiodifuziunea Română). Pe această stradă, încă bogată în case vechi, bisericuţa cu trei hramuri pomenită de Blasius Kleiner, veghează, liniştită, din mijlocul largei, înverzitei, nesperatei sale grădini.
Uliţa, fântâna şi biserica... Boului
Lăcaşul pomenit de franciscan – cel de zid – era în picioare abia de puţin timp. Dar se înălţase pe locul unei alte bisericuţe – Fântâna Boului din Lemn, construită, după unele surse, pe la 1682. Ce scrie Blasius Kleiner? “Acest lăcaş bisericesc s-ar părea că este ridicat după 1760. Ctitorul ei fondator este Mihai Banul Cantacuzino, cunoscutul genealogist de la sfârşitul vecului al XVIII-lea care el însuşi în istoria neamului său pomeneşte că a ridicat din temelie biserica Fântâna Boului, pe care a dat-o metoh la Mânăstirea Sărindar şi biserica «patru-zeci de mucenici» dată metoh Episcopiei de Râmnic”. De fapt, Mihai Cantacuzino nu a fost singur în această sfântă lucrare, ci l-a avut alături pe socrul său, logofătul Costache Văcărescu, iar după unele surse (Gion), anul la care se începe construcţia este 1752 (şi nu 1760), iar târnosirea cea mare are loc abia în 1774, după ce ajutor dă şi un “Constantin Voievod” (probabil Mavrocordat sau Racoviţă). În 1789, când Franc Purcel face un plan al oraşului, aşezământul este şi el menţionat, printre cele aproximativ 200 de lăcaşuri de cult care existau atunci în cetatea de scaun a principatului valah.
Feredeul Popii Tatu
De ce i s-a zis şi Biserica Luminată nu avem prea multe informaţii. Ştim însă de ce, până-n ziua de azi, e cunoscută drept Biserica Popii Tatu (o stradă cu acelaşi nume se şi află, perpendicular pe vechea Uliţă Mare a Fântânii Boului, nu prea departe). Pe la 1810, slujitor la acest aşezământ a fost un anume preot pe nume Tatu, celebru pentru acţiunile lui de binefacere. Avea grija sărmanilor de pe uliţele din preajma Cişmigiului, ridicase chiar o casă pentru găzduirea şi hrănirea săracilor şi, de asemenea, construise un feredeu. Adică o baie comunală – după modelul băilor valahe de pe Lipscani (unde intrau cei cu dare de mână), aceasta fiind însă deschisă şi sărmanilor (sau mai ales lor). Că s-a aflat şi-o fântână, şi-un feredeu, acolo, în coasta Cişmigiului, nu e de mirare, căci surse de apă erau, din nenumăratele izvoare care, până la captarea lor, curgeau haotic, alimentând cursul Dâmboviţei.
Sigur că, dacă am vrea să urcăm pe firul zilelor până azi, multe alte momente ar mai trebui să consemnăm şi noi – de la deteriorările ce s-au făcut la vreme de cutremur, până la refacerile ulterioare, ori până la frumuseţile ce i s-au adăugat în timp, precum tâmpla bisericii realizată de Mihail Babic şi pictura lui G. Ioanid (la 1879), pictura din bolta pronaosului, a lui Eremia Profeta şi fresca lui Emil Ivănescu (la 1940). Şi n-ar trebui să uităm că această biserică are un “colţ” special dedicat memoriei eroilor – celor din al doilea război mondial, ca şi acelora din zilele revoluţiei de la 1989 (cărora sfinţii din icoană, fără vrere, le-au fost şi ei martori muţi). Astăzi, Biserica Popa Tatu are trei hramuri – Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Ierarh Nicolae şi Sfântul Ioan Botezătorul.
Citește pe Antena3.ro
