Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mulţi dintre noi au crescut cu imaginea şi vocea ei, uitându-se la televizoarele alb-negru, pe vremea regretatului Tudor Vornicu, la emisiunile cu şi despre şah. Alţii, mai norocoşi, au cunoscut-o, poate i-au fost şi adversari în competiţii, i-au strâns mâna înainte şi după vreun meci, indiferent de rezultat.
Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus
Este Mare Maestră Internaţională, câştigătoare a numeroase medalii oplimpice, director al revistei de specialitate "Gambit", membră a Uniunii Scriitorilor, vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale Şahul în Şcoală (ISCU), pasionată, în afară de şah, de muzică, matematică, filosofie, literatură...
Cum să fi-nceput interviul cu Elisabeta Polihroniade decât cu un banc, să văd pe de-o parte, dacă are şi umor, pe de alta să aflu, ex abrupto, ce e, de fapt, şahul?
Banc. Doi chercheliţi. Unul îl întreabă pe celălalt: "Mă, spune-mi şi mie ce-i ăla şah?". "Păi şahul ie piesele alea care le punem noi în punga de plastic atunci când jucăm table". Elisabeta Polihroniade se amuză atât pe seama erorilor gramaticale, cât şi a poantei. Şi-mi dezvăluie multe dintre tainele şahului, pe care nu le poţi descifra decât trăindu-l, aşa cum a făcut ea.
În principiu, în şah e ca-n viaţă. Şi totuşi? Şahul aşa a şi fost conceput. Dar nu viaţa să imite şahul, ci invers. Totuşi, analogia care s-a făcut recent, în scandalul vămilor, între "pionii" din viaţa reală şi piesele de pe tabla de şah nu i se pare Elisabetei Polihroniade corectă.
"Şahul e cu totul altceva. În şah nu există reguli care să-ţi permită să trişezi. Şahul are un regulament strict şi nobil. Adică, dacă te aşezi la tabla de şah în faţa adversarului, nici nu-ncepe partida până nu-ţi întinde mâna. Fiecare piesă are regulile ei, nu poate să sară dintr-un pătrăţel în altul pentru că aşa vrea ea. Cea mai puternică piesă de pe tabla de şah este dama. Are puterea să se deplaseze în cele mai multe feluri, în afară de mutarea calului. Pionul iarăşi este o piesă interesantă, pentru că are puterea de a se transforma în regină. Altă regulă: dacă ai atins o piesă, eşti obligat s-o muţi. Pièce touchée, pièce jouée! Şi după ce ai făcut mutarea, nu mai ai voie s-o retragi. Sunt nişte reguli care exprimă o societate. Or apropierea făcută de mass-media în această problemă, regulile acelei societăţi nu se pot regăsi pe tabla de şah. Asta-i diferenţa: în şah nu se trişează! Învăţatul acelui fiu de sultan de demult a conceput acest joc tocmai ca să fie o lecţie de viaţă, de societate. S-a gândit şi la pionul care, modest, pleacă şi ajunge cea mai importantă piesă".
Ţin minte c-am citit undeva că piesa preferată a Elisabetei Polihroniade e dama albă. De ce albă? Instinctiv, pur şi simplu. N-are argumente, doar a jucat şi cu albele, şi cu negrele, că doar aşa se demonstrează cât eşti de bun, deci nu poate afirma că dama albă i-a adus noroc. Şi am mai avut o curiozitate, când am văzut amintirile materializate în nenumărate table de şah primite-n dar, de pe unde a fost. Fiecare cu piese din alt material: fildeş, jad, plumb, sticlă, os, porţelan, lemn preţios... Le-a primit cu mult drag, i-au plăcut şi nu s-a gândit că jucând cu piese confecţionate din vreun material anume, acestea i-ar putea aduce ghinion sau noroc. "Aş putea juca şi cu piese făcute din frunze...", spune zâmbind.
Când te aşezi la tabla de şah şi joci nu există numai reguli. Mai trebuie intuiţie. Simţi în primul rând starea de spirit a adversarului. E important, pentru că dacă-l vezi vesel, te gândeşti că poate ţi-a pregătit ceva şi trebuie să fii atent. Mai mult decât atât cântăreşte puterea de concentrare. E o luptă între două persoane care cunosc teorie, au talent şi ştiu ce vor. Şi strategia asta a ajutat-o în viaţă. De exemplu, atunci când a avut de dat un răspuns să nu-l dea prea repede, nici să nu întârzie să-l dea. Apoi, a învăţat să-şi respecte adversarul, să mute corect, să se încadreze în limita de timp pe care o impune ceasul de joc. Te formează, îţi şlefuieşte caracterul.
Există în şah un stil, poate un model? "Sigur că există! Pasiv, activ, combinativ, calculat. Eu am jucat mereu activ! Viforos, cu combinaţii... Mergeam cu piesele cât mai departe. Mă plictisea jocul pasiv, poziţional. Modele există. Sunt mari şahişti, iar eu am avut multe modele. Mie, personal, mi-a plăcut foarte mult Michael Tal, un jucător foarte inventiv. Era pur şi simpu o simfonie partida lui. Stilul de a juca te şi caracterizează, ca om. Puteai să ai ochii acoperiţi şi să n-ai îndoieli că acela care joacă e Tal. Şahul, se zice, este artă, ştiinţă şi sport. Eu aşa cred.
Şi-mi place asta, deşi n-am spus-o eu. Şi-l iubesc. Contează foarte mult factorul acesta psihologic. Şi mai e importantă mimica adversarului, care poate trăda frică sau superioritate. Şi ce fel de deschidere alegi. Cântărirea adversarului şi a variantelor contează enorm".
Dar noroc există-n şah? "Norocul e şi cum şi-l face omul. Mie aşa mi s-a întâmplat mereu. Te străduieşti ani la rând să realizezi ceva şi nu se îndeplineşte. Şi într-o bună zi ai parte de acel lucru, exact aşa cum l-ai dorit. De exemplu, eu am fost primită în televiziune de pe vremea facultăţii. Ani în şir am fost simplu redactor. Într-o zi, mă cheamă directorul televiziunii şi-mi spune: «Vrei să dai examen să fii realizator?». Sigur că voiam, am dat examenul, l-am luat! Deci, răsplata vine. Dacă te străduieşti şi te concentrezi, nu se poate să n-ai răsplată, la un moment dat. În şah, norocul ţi-l creează şi adversarul. Poate să greşească şi atunci norocul e de partea ta. Îţi trebuie o anume stare de spirit când te aşezi la tabla de şah. Dacă eşti preocupat de orice altceva, s-a terminat. Dar, o dată ce apuci să te concentrezi, te rupi de tot. Nu mai vezi, nu mai auzi. Ăsta e cel mai important lucru în şah şi-n viaţă. Nu poţi să mergi înainte dacă nu vezi cât mai departe. Apoi, trebuie să ai fantezie. Şi să munceşti. Partea teoretică e şi ea foarte importantă. Şi, un lucru esenţial e să-ţi analizezi şi să-ţi cunoşti adversarul. Să ştii ce-i place şi ce nu, ce deschidere evită, ce stil şi ce cantitate de cunoştinţe are şi atunci ţi-e mai uşor".
O problemă dragă ei: şahul în şcoli. Pe 20 noiembrie 2010 a fost organizat primul Campionat şcolar de şah "Elisabeta Polihroniade" în judeţul Bacău. A avut mare succes. Asta, la nivel de competeţie. Dar ca programă şcolară? "În toate ţările avansate, şahul există ca materie opţională în şcoli. În China e obligatoriu în clasa I şi clasa a II-a, apoi devine opţional, după talent. Mi-a plăcut foarte mult sistemul chinezesc de opţionale la şcoală. Ca să nu complexeze copiii, fiecare se ducea exact acolo unde avea talent: unii la desen, alţii la muzică, la sărit capra sau la şah etc. Lasă copilul să meargă unde-i place să nu râdă alţii de el! La noi există o comisie care se ocupă de şahul în şcoli, dar din păcate n-au fost rezultate prea bune, pentru că lumea nu înţelege de ce i-ar fi util unui copil şahul. De ce? În primul rând, îi formează caracterul, îl învaţă să-şi respecte promisiunile, cum să acţioneze într-o unitate de timp. Repet: de la jocul de şah, înţelegem o serie întreagă de fapte. Chiar şi sacrificiile sunt de înţeles. Poţi să sacrifici chiar dama, ca să obţii ceva. Rezultatul? După un sacrificiu vine şi răsplata. Introducerea şahului în şcoli e unul dintre marile mele scopuri şi-mi pare foarte rău că la noi în ţară şahul prinde atât de greu. S-a discutat şi-n Parlament problema asta, dar... atât. Am totuşi speranţe".
Inutil s-o întreb ce-ar face dacă ar fi s-o mai ia o dată de la capăt. Cu toate astea, o fac. Şi dacă şahul n-ar exista, către care dintre pasiunile sale s-ar îndrepta. "Dacă mâine aş lua-o de la capăt şi mi s-ar da un palat şi oricât de mulţi bani, dar mi-ar fi refuzat dreptul la şah şi la călătorii, aş refuza categoric. N-am regretat o clipă drumul ăsta. Şi dacă n-ar fi fost şahul? Muzică! Ştiu să cânt la pian, dar n-am făcut-o de multă vreme". Priveşte spre pianul negru, care tronează în living. "E şi dezacordat, nu mai e cazul".
