Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Diferența nu este o anomalie statistică și nici un efect trecător al ciclului economic. Este rezultatul unui model prost funcțional, încăpățânat apărat.
De fiecare dată când apare o problemă socială, răspunsul reflex este același: majorarea salariului minim. Este o soluție simplă, ușor de comunicat și perfect vandabilă politic. Doar că, în spatele ei, se ascunde o tăcere convenabilă despre productivitate, despre cât produce economia românească și cât poate plăti în mod sustenabil.
Cei care pierd cel mai mult din această ecuație sunt exact cei invocați cel mai des în discursul public: tinerii, șomerii, muncitorii necalificați sau slab calificați. Pentru ei, salariul minim nu funcționează ca o plasă de siguranță, ci ca o barieră de intrare pe piața muncii, ridicată artificial și fără legătură cu valoarea pe care o pot produce la început de drum.
Un tânăr fără experiență ar fi dispus să lucreze pe un salariu mai mic, să învețe și să capete competențe - piața i-ar permite asta, în mod natural. Dar statul intervine și spune: nu ai voie să „vinzi” munca ta sub acest prag. Rezultatul nu este protecția, ci excluderea. Accesul la muncă devine un privilegiu, nu o etapă firească.
Majorarea salariului minim impune costuri suplimentare întregii economii. Antreprenorii trebuie să plătească mai mult pentru forța de muncă cu cea mai mică productivitate; unii pot absorbi costul, alții nu. Cei care nu pot suporta costul renunță la angajări, concediază sau ies din piață, iar primele victime sunt exact categoriile ușor substituibile: tinerii și muncitorii slab calificați
Pe termen scurt, statul pare câștigător, încasând mai mult din impozite și contribuții, dar pe termen mediu și lung efectul se întoarce ca un bumerang. Firmele falimentează, investițiile se amână, baza de impozitare se restrânge. Șomajul crește, iar presiunea pe buget devine și mai mare.
Problema de fond este productivitatea. Salariul este expresia monetară a producției realizate într-o economie. Guvernul nu poate mări producția printr-o decizie administrativă, ci poate doar să falsifice prețurile, ceea ce generează distorsiuni previzibile în bunuri, servicii sau muncă.
Și pentru că tot am pus pe tapet termenul de „falsificare”: salariul minim, introdus declarativ pentru protecția lucrătorilor, elimină tocmeala naturală dintre cerere și ofertă. Dacă un țăran vrea să-și sape grădina și găsește un zilier dispus să accepte un venit sub pragul legal, ambii pierd: unul rămâne cu brazda neterminată, celălalt cu buzunarul gol. Protecția devine interdicție, iar libertatea contractuală este sacrificată în numele unei echități abstracte, care ignoră realitatea concretă a productivității.
Dacă salariile cresc fără ca productivitatea să le susțină, rezultatul nu este creșterea nivelului de trai, ci inflația. Dacă firmele nu pot transfera integral costurile în prețuri, rezultatul este reducerea angajărilor și apariția șomajului. Rezultatul acestor fenomene suprapuse este ceea ce discursul politic evită sistematic: stagflația.
Stagflația descrie situația în care economia stagnează sau intră în recesiune, în timp ce prețurile continuă să crească, iar șomajul se adâncește. Este combinația toxică dintre inflație, lipsă de creștere economică și pierdere de locuri de muncă. Exact opusul a ceea ce promite majorarea salariului minim. Nu este o anomalie teoretică, ci un rezultat previzibil atunci când salariile sunt împinse administrativ în sus, fără suport în productivitate. Firmele cresc prețurile ca să supraviețuiască, reduc angajările ca să-și limiteze pierderile, iar economia rămâne blocată între costuri mai mari și producție neschimbată.
În sectorul bugetar, productivitatea poate fi mimată administrativ, în timp ce în sectorul privat nu. Acolo, excesul de reglementare și intervențiile arbitrare nu fac decât să alunge investițiile și să blocheze angajările. Se ajunge, treptat, la o economie tot mai rigidă în zona publică și tot mai fragilă în zona privată.
Din punct de vedere economic, lucrurile sunt simple. Când statul impune un preț peste nivelul pieței, rezultatul este mai puține locuri de muncă și mai mulți oameni care vor să muncească - adică șomaj.
Cifrele șomajului juvenil din România, raportate la Uniunea Europeană, reflectă exact acest mecanism. Avem o generație prinsă între discursul populist și realitatea economică, „protejată” pe hârtie și exclusă în practică, pentru care intrarea pe piața muncii devine tot mai dificilă, în timp ce statul se felicită pentru bunele sale intenții.
Adevărata discuție ar trebui să fie despre productivitate: educație relevantă, competențe reale, investiții care creează valoare, nu doar redistribuire. Fără acest fundament, orice majorare a salariului minim rămâne ceea ce este deja: o măsură populistă, irațională și profund contraproductivă.
România nu duce lipsă de discursuri sociale. Duce lipsă de politici care să permită tinerilor să muncească, să învețe și să crească. Iar până când nu vom accepta această realitate, vom continua să fabricăm șomaj în numele binelui.
Se vorbește intens, se legiferează și se aplică salariul minim, dar, din nou, despre productivitatea minimă - nimic.
Citește pe Antena3.ro
