x close

Mircea Maliţa: Maurer este cel care a îndepărtat România de ruşi

0
Autor: Diana Rotaru 21 Feb 2011 - 20:06
Mircea Maliţa: Maurer este cel care a îndepărtat România de ruşi Marin Raica/Jurnalul Naţional Deşi după ’90, ambasadorul Mircea Maliţa şi-a impus un ascetism politic, şi-ar fi dorit să le ofere şi altora din experienţa sa. Dar alţii aveau să spună "le ştim pe toate"


În casa lui Mircea Maliţa, dosită pe lângă Arcul de Triumf, într-o zonă în care locuiesc foşti şi actuali demnitari, cumva parcă nebăgată în seamă de omul de rând, ascunsă sub o faţadă obscură de fabrică dezafectată, domneşte liniştea. Lângă cutia de scrisori, la numărul trei, alături de familia marelui ambasador Maliţa, de-a stânga, stă scris: familia Baconschi. Între pereţii cu statură impozantă, de casă veche cu alcov boieresc, în care locuieşte în chirie aproape dintotdeauna, Mircea Maliţa poartă, fără a rosti, durerile şi păsurile unui prezent despre care nu doreşte s-amintească. E ca un fel de lege nescrisă, căpătată în copilaria sa din nordul Ardealului, de a contempla viitorul, de a gândi mereu în perspectivă. E drept, simţi şi un trecut viu care readuce forfota întrebărilor nerostite, alcătuite doar din răspunsuri fisurate.

Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus

Deşi după '90 şi-a impus un ascetism politic, şi-ar fi dorit să le ofere şi altora din experienţa sa. Dar alţii avea să spună: "le ştiu pe toate". Soţii Maliţa trăiesc singuri în România pe care au ales-o pentru că, pe undeva, "există acolo, în încreţiturile minţii, o celuă care îţi spune că eşti român”. Cele trei fete au decis totuşi să plece, să se desăvârşească într-o lume care le-a găsit întrebuinţarea. Şi totuşi, păstrându-şi demnitatea, poziţia verticală tipică a diplomatului, Mircea Maliţa sprijină în braţe o poză înrămată, de mărimea unei oglinzi de salon, poza artistei Lili, a doua dintre fiicele sale, cea care a plecat la New York şi, de câţiva ani, de la New York a plecat de tot…

Omul trimis de Sadoveanu la ONU, cel care a stat de vorbă cu Picasso şi Tristan Tzara, cel care a negociat cu arabii situaţia petrolului, cel care le-a dat-o ruşilor peste nas luând poziţie contradictorie blocului sovietic la adunarea Naţiunilor Unite, întărind astfel cuvântul şi amplasarea României în cadrul organizaţiei, cel care, lăudat de Reagan, a fost numit cel mai de seamă ambasador al României la Washington, ministru al învăţământului, membru al Clubului de la Roma încă din primii ani de la înfiinţare, e astăzi trist. Oamenii care i-ar fi putut cere un sfat l-au uitat şi, deşi vrea să arate că nu-i pasă, îl doare. E demn.

"Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât îţi revin în minte mai multe imagini", îşi începe povestea academicianul Mircea Maliţa, care, la 84 de ani, uimeşte prin fidelitatea memoriei. La 16 ani iubea matematica, la 36, diplomaţia, iar la 66, independenţa ţării. Nu împlinise 14 ani când, ascuns într-un camion, a fost nevoit să se refugieze din Ardealul de Nord. Era în perioada celui de-al doilea război mondial când a lăsat în urmă copilăria şi pe cei doi bunici. "Toată istoria României era acolo, într-o bucătărie în care se făceau tăiţei", avea să ne spună academicianul.

A urmat apoi perioada celor 4 licee în care a învăţat ca şi refugiat şi unde l-a cunoscut pe cel mai bun profesor de matematică - pe Musta, într-un liceu catolic din Beiuş, unde până şi profesorii de gimnastică purtau reverende negre. "Musta era pur şi simplu un vrăjitor. Atunci mi-am dat seama că meseria şi vocaţia mea e asta. Matematica."

Cu ajutorul unor bileţele scrise de ardelenii care jucau un rol important în minister, în ’45 pleacă la Bucureşti. La Facultatea de Matematică şi Filosofie i se deschid primele orizonturi înspre politică. Merge să-l vadă pe Gala Galaction care dorea, pe atunci, să facă un partid democrat-creştin. Îi vizitează şi pe socialişti, pe comunişti, pe liberali. Se descide înspre stânga eşichierului politic, într-un soi de intuiţie.


Jurnalul Naţional: La Bucureşti, la Facultatea de Matematică şi Filosofie vi s-au deschis primele orizonturi înspre politică. Mergeaţi să-l vedeţi pe Gala Galaction care dorea, pe atunci, să facă un partid democrat-creştin. I-aţi vizitat şi pe socialişti, pe comunişti, pe liberali. Culmea, v-aţi decis înspre stânga eşichierului politic. Aţi intuit?
Mircea Maliţa: A fost o chestiune dublă, într-un fel. Întâi de toate, nu-mi plăceau prea mult partidele de dreapta, asociate unui trecut despre care ştiam că nu a fost curat. De pildă, politica înainte de război era destul de gălăgioasă: bătăi, conflicte, partidele nu ştiau ce vor, plus corupţia care era foarte mare. Am zis nu, nu! Trebuie să fie o înnoire! Ce fel de înnoire? Democratizarea. Am avut dictatori şi acum trebuie să fie democraţie. N-am ştiut ce fel de democraţie mă aşteaptă. Frontul în care intrasem se numea Frontul Democrat la Studenţilor. Al doilea motiv era mai adânc şi venea din străfunduri. Ardelenii au stat 1.000 de ani sub unguri şi aveau o politică de termen lung. Eu am făcut socotelile, m-am uitat la partide: care ce vrea şi care izbuteşte. Ştiind că Occidentul şi-a luat mâna de pe noi complet la Conferinţa Păcii, n-aveam nici o îndoială. În familia mea erau destui oameni care să cunoască adevărul gol-goluţ. Nu era altă variantă. Ştiai că vine sfera Moscovei, aici rămânem, cu ăştia defilăm. Mi-am zis: cât să dureze? O să dureze cel puţin 40 de ani!
Aşa simţeam, da! Problema mea era acum să rămân în activitate şi să nu fac politică, aproape de loc. Dar să fiu întotdeauna expert în ale mele. După aceea m-au atras în activităţile politice. În ce sens?  În activităţi studenţeşti.

"Un adepat al metodelor burghezo-moşiereşti din Occident, un imitator care neglijează spiritul revoluţionar." "Pentru mine, educaţia era o chestiune de skills."
Perioada UNSR, când aţi fost ales preşedinte pe  ţară, în 1948.
Întâi am fost pe Facultate, apoi la Capitală şi, brusc, când s-a ţinut Congresul de la Iaşi, aproape din întâmplare, am fost ales preşedintele pe ţară al UNSR. Ceilalţi participanţi, poate mai îndreptăţiţi decât mine şi mai maturi, nu ştiu de ce s-au poticnit. A durat un an.
Era în paralel cu politica, era în climatul ţării pe care nu-l făceam eu. Şi nu îl făcea nici guvernul, îl făcuseră alţii pentru guvern. Asta era regula jocului cel mare. Nu regulile jocului mic. Vedeţi, tot în această şcoală ardelenească am învăţat că nu dai bătălii pe care nu le poţi câştiga. Astepţi mult până când apare un moment prielnic.

Ce bătălie doreaţi să câştigaţi? Cum vă proiectaţi?
Eu nu mă proiectam în viitor. Mă lăsam purtat. Îmi făceam bine studiile. După aia unii ziceau: "Vrei să lucrezi asta?".  Nu am căutat nimic, niciodată.

Unul dintre ei a fost Grigore Moisil, care v-a pus să concepeţi modele matematice pentru relaţiile internaţionale.
Când l-am cunoscut pe Moisil eram deja format. Fusesem elevul lui Onicescu, al lui Nicolescu. Pe Moisil l-am prins mai târziu. Ne-am cunoscut în SUA, ce-i drept. Eu lucram în relaţiile cu ONU, iar el a venit în vizită. Am avut lungi conversaţii. Când am ajuns acasă m-a pus să-l ajut la campania neoficială de informatizare a României. A fost un proces invizibil. El dorea să informatizeze România. Nici mai mult, nici mai puţin. Când am fost ministru al învăţământului apărea. Îşi dădea frumos vesta jos, îşi scotea puloverul. Avea un fel de ritual al lui, pe care eu îl ştiam. Era foarte ciudat. Atunci îmi spunea, legat de chestiunile programului lui: "Trebuie înfiinţate şcoli informatice". "Bine, bine. Şcoli informatice… dar ce fel de şcoli?" Zice: "Licee. Licee informatice, deocamdată". "Bun. Unde le clasăm?" "Pai la liceele profesionale, la licee speciale." "Dar la facultăţi ce facem?" "Păi facem facultate? Nu! Facem catedre. Catedre multe de informatică. Pe alea să le transformăm în facultăţi, mai târziu. Tot la facultăţi, facem centru pe ţară." Şi eu tot ziceam: "Da, da…" Mie nu-mi era greu să fac asta atunci. În primul an şi jumătate am putut să fac cam ce mă tăia capul. După aceea, având loc călătoria lui Ceauşescu cu doamna în China, a venit intoxicarea cu ideologia, înainte de toate. Sub semnul ei nu mai puteam să fac nimic. Devenisem deja, în criticile oficiale, un personaj suspect. Adept al metodelor burghezo-moşiereşti din Occident, un imitator al Occidentului care neglijează spiritul revoluţionar şi educaţia tineretului. Erau acuzaţii foarte grele. Până la urmă s-a terminat mandatul, în 1972.

O fotografie a minţii lui Aldo Moro
Mandatul de la Învăţământ (februarie '70-octombrie '72) l-aţi considerat, într-o oarecare măsură, un eşec. Nu aţi reuşit să depolitizaţi instituţia.
Vroiam să profesionalizez totul. Le ziceam: "Oamenii sunt făcuţi pentru meserie. Aici învaţă meserie". Era un punct tare pe care partidul îl accepta. Dacă îl pregăteai pentru o meserie, ideea era acceptabilă. Nu pentru teorii. Asta nu era bine.
Pentru mine educaţia se baza mult pe pricepere (skills). Nu numai knowledge (cunoaşterea), dar şi skills (deprinderea). Şi pentru că puneam accentul pe asta, se spunea: "Vrea să facă treabă bună".
Importantă a fost problema cu limbile străine. Un an jumate, în perioada în care mă simţeam mai liber, am venit cu ideea de la Ministerul de Externe de a înfiinţa şcolile de limbi străine. La învăţământ erau tot felul de organisme bucureştene, regionale, secţii de partid, de nu mai ştiai câtă lume se ocupă de educaţie. Am încercat să transplantez spiritul de autoritate de la externe la Ministerul Învăţământului dar, am avut un şoc. La învăţământ călcau toţi!
Până la urmă mi-am spus: "Nu mă interesează ce spuneţi. Eu fac asta!". Şi am înfiinţat şcolile de limbi străine. E cea mai populară măsură pe care am luat-o, importantă pentru nenumăraţi oameni. Până şi astăzi primesc telefoane de la oameni care îmi spun că le-am schimbat viaţa pentru că au putut învăţa engleza sau germana. Acum sunt stabiliţi în străinătate, bunici, bătrâni. Acela a fost momentul.
Şcolile germane existau şi erau foarte bune. Le-am lărgit şi le-am deschis pentru oricare român. Celelalte, mai ales cele noi, nu erau greu de făcut. Liiceele de franceză, engleză, rusă.
Îmi aduc aminte ce fruct frumos am cules când un prim-ministru italian a vrut să vadă o şcoală. Era Aldo Moro, cel care a fost asasinat, faimos. Un om delicat, sensibil, tăcut. Pentru un italian, era miracol. M-am întrebat atunci unde să-l duc. Să-l includ în program la şcoala italiană? Eu îl duc la o grădiniţă! Şi l-am dus la o grădiniţă unde se învăţa italiană. Parcă văd şi acum. Ajungem, clădirea era în fundul unei grădini şi toţi copiii, îmbrăcaţi frumos, stăteau cu câte o floare şi ne aşteptau. Când ne-am apropiat de ei, au spus într-un cor cântat ca de îngeri: "Bine aţi venit excelenţă!". A fost foarte mişcat. L-am introdus cu greu într-o bancă strâmtă, iar profesoara şi-a început lecţia, provocându-i pe copii la răspunsuri clare. La uşă era şeful de protocol care tot făcea semne disperate pentru că Aldo Moro trebuia să meargă la guvern. Iar el nu voia să se mişte, nu pleca de acolo. A stat fermecat. Pentru mine a fost şi o fotografie a minţii lui Aldo Moro, un om cu o sensibilitate aparte.
Imaginea în afara ţării s-a schimbat în altă privinţă. Americanii au zis: "Vrem Fulbright la voi!". S-a admis. Nu ştiu cum s-a admis, dar s-a admis. Pe urmă am zis: "Avem limba română peste hotare. Trebuie să trimitem profesori!". Am trimis mulţi lectori români. Îi trimiteam pe cei mai buni. Asta a însemnat că mulţi nici nu au mai venit. Au devenit profesori acolo, la universitătile lor, în Italia, în Franţa, în Anglia. Şi, ca să vedeţi unde ajunge şcoala românească din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale, am avut o relaţie foarte apropiată cu Margaret Thatcher, a Angliei. Dupa ce ambasadorul de aici a informat-o de liceul de limbă engleză, m-a invitat în Anglia pentru un dialog. Pe atunci, ea era ministrul Educaţiei şi al Ştiinţei.
 
Margaret Thatcher nu dorea să fie pusă în aceeaşi sintagmă cu Reagan
Ştiu că şi în ’90 v-aţi revăzut cu ea…
Da. De vreo patru, cinci ori. În ’90 m-a chemat la ea. Nu mai aveam nici o răspundere. Nici ea, de altfel. Avea un apartament frumos la Londra, în care am fost. M-a chemat şi  gestul m-a uimit foarte mult pentru că acum nu mai vorbeam nici de colegialitate, nici de probleme de educaţie. Am zis: "Ce-o fi vrând?". Într-un fel, vroia să se intereseze ce face o ţară care a pornit pe un drum nou, în Est. Cum va fi.

Margaret Thatcher având chiar nişte polemici pe acest subiect cu preşedintele american Ronald Reagan, pe care le cunoşteaţi încă din perioada în care v-aţi aflat ambasador la Washington.
Da. Ce se întâmplase, de fapt? La acea întâlnire am observat că nu era atât de apropiată de Reagan şi nu dorea să fie pusă în sintagmă - "Reagan şi Thatcher", aşa cum se face până astăzi, de fapt. Atunci am înţeles că Mitterrand, care apărea drept duşmanul şi inamicul ei, i-a fost prieten şi au lucrat împreună pentru admiterea Spaniei la UE. Am aflat de la ea nişte lucruri care îmi schimbau optica.

Revenind la momentul cu Margaret Thatcher din anii ’70. Aţi plecat la Londra?
M-a primit la Londra, în 1971. Primirea a fost remarcabilă. Vă dau un exemplu de neuitat. Dă o masă în cinstea mea. Mă rog, asta se întâmplă, nu? Dar unde o dă? La Lancaster House! Casa istorică în care se ţin marile conferinţe internaţionale. De câte persoane? Cu 24 de personalităţi engleze. Erau cuvântări programate. "Ai dreptul la 20 de minute!", îmi spune ea. "Eu voi vorbi 20 de minute." A început masa. Şi zice: "Câteva cuvinte despre musafirul nostru". Păi cine eram eu? Eram ministrul român. Despre cine a vorbit? Despre Gheroghe Lazăr! Cum s-a documentat şi a înţeles!? A spus aşa: "Asistăm acum la un proces de modernizare a învăţământului românesc şi asta face colegul nostru. Dar când a început? A început cu Gheorghe Lazăr". Eu, desigur, mă gândisem că trebuie să ajungă la istoria românilor pentru cele 20 de minute şi atunci am făcut referire şi eu la istoria Angliei. I-am făcut elogiu lui Bacon, filosoful lor. Am spus o chestiune care nu a fost prea cunoscută acasă. I-am spus aşa: "Românii care, în general, sunt cartezieni, au de câştigat atunci când au de-a face cu o cultură bazată pe experienţă. Se mai liniştesc. În gândirea noastră mergem de sus în jos şi cu Descartes, şi cu educaţia religioasă, şi cu marxismul. Pe când, dumneavoastră v-aţi îndreptat de jos în sus cu liberalismul, cu democraţia, cu ştiinţa". Ei, ideea că noi câştigăm stând alături de ei, a avut efect. Am încercat să o egalez pe ea care era mai isteaţă decât mine. Nu poţi să uiţi scena asta când se evocă ce înseamna România înainte. Noi eram, pe atunci, interlocutori egali în drepturi la marile reuniuni. Nu mă mira această chestiune, mi s-a părut că e normal.

Şi acum Mugur Isărescu îşi aminteşte replica celebră: "Aleg varianta cea mai puţin probabilă".
Cum s-a termiant mandatul la Ministerul Învăţământului până la urmă?
S-a termiant după revoluţia culturală, în octombrie '72. Am mai apucat să salvez două iniţiative la care lucrasem. S-a înfiinţat la Bucureşti, cu ştirea tuturor, Centrul European de Învăţământ Superior pe lângă UNESCO. Atunci a venit Maheu. Eram prieten cu directorul general al UNESCO, ne cunoaşteam de la ONU. Sigur că ne-a ajutat să facem acest lucru la Bucureşti. Nu pot să spun că l-am influenţat eu. Nu. El când spunea România, spunea ceva. Ce ne-au înjurat vecinii şi europenii pentru că am luat centrul la care râvneau şi ei!...
A doua  iniţiativă a fost o reuniune trecută anonimă. Nu s-au sesizat nici ziarele, nimic. Primul congres de studiu al viitorului. Atunci îi spunea "science of the future". Ce personalităţi au fost acolo! Şi acum îmi aduc aminte de domnul Mugur Isărescu. Era tânăr, abia intrat în activitatea de cercetare şi venise ca să asiste la conferinţa celui mai mare seminar de Future Science a prospectologului american Kahn, autorul faimoasei cărţi - "Anul 2000". Legat de acest eveniment, şi acum Isărescu îşi aminteşte când cineva l-a întrebat pe Kahn: "Domnule, dumneata cum alegi între mai multe variante?". Iar Kahn zice: "O aleg pe cea mai puţin probabilă!". "Şi care este foarte puţin probabilă acum?", iar Kahn a răspuns: China. Şi acum  îşi aduce aminte Isărescu de acel răspuns. Aberant atunci, actual astăzi.
Veneau oameni de talia asta, care îşi permiteau idei.  Deschideau gura şi învăţai ceva, nu? Cum poţi să vii tu, ca prospectolog, la Bucureşti, să participi la această discuţie dacă tu nu accepţi că acolo se află interlocutori valoroşi. Toate astea au fost satisfacţii personale şi sunt amintiri foarte preţioase pentru mine.

Pe Mugur Isărescu îl ştiaţi de mult?
De mult, da. El a fost important la Institutul de Cercetări.

Sunteţi colegi şi în Clubul de la Roma unde dumnealui e preşedinte şi dumneavoastră vicepreşedinte.
Da. Aici suntem la Asociaţia română a acestuia. Pe plan internaţional eu sunt membru de onoare din cauza vârstei, iar el e membru deplin. La un moment dat eram doar noi doi. Acum eu sunt trecut la onorific.

Dumneavoastră l-aţi adus în Clubul de la Roma?
Nu are semnificaţie. El e o personalitate care se impune singură.


La Clubul de la Roma, România e foarte activă acum. Se orientează repede, dar nu trebuie să-şi permită somnolenţa sau izolarea.
Am dedus dintr-un material pe care l-aţi scris despre Clubul de la Roma că aţi fost în club încă din perioada înfiinţării, de la începuturile sale.
Am amintiri foarte mari de acolo. Şi acum, recitind unele cărţi, pe care le-am citit şi atunci, dar nu cu distanţa necesară, îmi dau seama ce probleme de mare anvergură se discutau. Nu atât faptul că "Limitele creşterii" (n.r. – primul raport al Clubului de la Roma) se vindea în milioane de exemplare, nu asta era de fapt chestiunea, cât filosofia istoriei, viziunea şi puterea analitică a lui Aurelio Peccei. În martie va veni fiul lui aici şi se va organiza de către Mugur Isărescu o şedinţă comemorativă. Atunci am să spun şi eu ceva amintiri despre Aurelio Pecceli, cel care m-a adus pe mine în club. El era preşedintele şi unul dintre fondatorii Clubului de la Roma.

Meadowns, unul dintre autorii primului raport al COR - "Limitele creşterii" (1973) deschide în 2007 o nouă eră în activitatea clubului - prin îndemnul la transformare. Într-un articol publicat pe această temă, spuneaţi despre COR că "nu ţine partea şi nu promovează culturile plângăreţe şi tradiţionaliste, pentru că tehnologia aduce stingerea valorilor lor". Cum vedeţi România în contextul acestei viziuni?
La Clubul de Roma e foarte activă România acum. Şi vreau să vă spun următorul lucru: în chestiuni de viitor, noi stăm foarte bine. Noi nu am ieşit niciodată din viitor. Putem să ieşim sau să avem probleme cu prezentul, eventual. Sau cu trecutul, pe care nu l-am analizat bine. Eu nu pot să vorbesc despre prezent, aproape deloc. Pentru că n-am perspectivă. Nu pot să ştiu. Nu s-a terminat tranziţia în România. O perioadă mare de 20 de ani nu e încheiată şi n-a tras nimeni linia. N-a făcut nimeni bilanţul. Vine criza. Nu s-a terminat. Nu e bilanţul. Nu se ştie cum ne-a afectat. Vom vedea. În chestii de astea, nu mă pronunţ. Important este nu atât să faci bine sau să greşeşti, asta face toată lumea. Dar să pierzi şanse, asta e grav!  Să treacă pe lângă tine muza viitorului şi să nu spui: "Acum băiete! Ia, porneşte-o pe asta! Vezi că ăsta e viitorul!". Dacă o pierzi, a luat-o altcineva. Şansa se plimbă printre noi! Unii o urmează şi alţii nu. Alţii n-au sensibiliatea aia, nu mişcă, nu înţeleg chemarea! Nu înţeleg, de pildă, că vine o perioadă a foamei. Preţurile la agricultură vor creşte, iar cine are agricultură bună este favorizat de soartă. Dacă nu dispar între timp terenurile respective, dacă nu se transformă în arene sportive… Mă uit la cei mici, nu la cei mari. Aceeia îşi fac politica mare. Se ceartă între ei, se împacă. În general, mai mult se împacă, decât se ceartă. Problema e ce fac cei mici. Ăştia mici sunt iuţi uneori! Sar la oportunitate şi nu se mai lasă de ea. Sunt ţări aparent blânde. Finlanda. Ce e mai tăcut şi mai liniştit decât un finlandez? Pune-l în competiţia internaţională şi îşi ia o porţie mare! Eu asta văd.


Cumva, în încreţiturile minţii, e ascunsă o celulă care spune că eşti român
România cum este în acest context?
În general s-a purtat bine. Se orientează repede, e adevărat! Atunci când lucrurile sunt propice îi trebuie câteva elemente care să nu îi permită somnolenţa sau izolarea. Sigur că nu putea să facă minuni când era dictatură, de exemplu. Aceea era o pată. Am avut parte de multe pete care au tăinut timp de decenii.

Are la ora actuală România o politică externă bună?
Iarăşi mă întrebaţi de actualitate. Şi iarăşi nu vorbesc.

Ştiu că nu vorbiţi despre prezent. Dar nici măcar despre lucrurile care vă dezamăgesc?
Atunci ar trebui să vorbesc despre toate! Există o nesatisfacţie generală. Uitaţi-vă! Şi eu sunt cetăţean tipic. Uitaţi-vă cum sunt cetăţenii: îngrijoraţi, necăjiţi, cu lefurile sau pensiile tăiate. Sunt unul dintre ei.

Aveţi "pensie de nesimţit"?
Absolut. Ca toată lumea am şi eu pierderile obişnuite. Am tristeţile mele, necazurile mele… Şi eu văd cum cresc preţurile.

Puteţi spune că trăiţi decent în România?
Sunt într-o situaţie privilegiată totuşi ca şi membru al Academiei. După pensia pe care o am, nu pot să trăiesc. Literalmente. Dar, ţinând seama că am o indemnizaţie acolo, lucrurile sunt, să zicem aşa, aproape decente. Nu am nimic. Asta e casă închiriată. Maşină nu am. Copii mei, da.
 
De ce nu aţi vrut să plecaţi din România? Mulţi au spus că aţi fi vrut să vă stabiliţi la Washington.
Nici nu am putut să contemplu ideea. Nu s-a lipit de mine nici o chestiune, niciodată. N-am putut. Oportunităţi ar fi fost, ocazii ar fi fost. Meserii, invitaţii, universităţi, cum să nu! Nu, nu se poate.
Rădăcinile mele, copilăria sunt toate aici. Am trăit şi am lucrat pentru România. Numai pentru România! Nici un alt subiect nu am avut ca diplomat sau ca ministru. Nu m-am gândit decât la ţară, la popor. Nu e vorba de nici o formulă patriotică, nici un fel de exclamaţie, nici un fel de imn. E o chestiune acolo, ascunsă în încreţiturile minţii. Pe undeva, este o celulă  care spune că eşti român.


În România sunt foarte multe minţi captive. N-am ce să fac. Cum să le eliberez?
V-a fost ruşine cu românii vreodată?
Când nu aveau nume bun şi când aveau cota mică pe marile tabele, da. O ţară se măsoară ca la bursă: dacă e mai sus, mai jos, ce coată are. Când vedeam cum ne cade cota, sigur că eram supărat. Eram jignit. Atunci eram nemulţumit de mine. A căzut cota de mai multe ori. Pentru români? Cinci dictaturi nu le vindeci repede.

Dacă ar veni azi ministrul Educaţiei să vă ceară câteva sfaturi, i le-aţi da?
Nu cred că se va întâmpla pentru că nu a venit.

A venit cineva după '89 să vă ceară un sfat?
Nu.

Nici din diplomaţie?
Nu. De ce? Dacă ştiau totul. Erau siguri pe meserie. Atunci ce să mai ia din istoria diplomaţiei? La ce să-i încurc? Pot fi concepute în alte părţi şi cursuri pentru miniştri. Am cunoştinţe şi prieteni la Clubul de la Roma care au organizat conferinţe speciale pentru conducerea în politica statului. Ce, ei nu se reciclează? Nu mai află ceva? Da. Sigur că se poate. Totul e cine participă şi cine ar putea preda.

Citesc că aţi făcut două rapoarte pentru Clubul de la Roma, lucru pe care l-aţi fi putut, cu uşurinţă, face pentru România.
Au apărut în româneşte şi unul, şi altul. Dar nu le citeşte nimeni. Ce vreţi să fac? Eu am scris trei cărţi de diplomaţie. Mai necitite cărţi nu am văzut niciodată! Profesorii care predau diplomaţie nu au luat cărţile mele ca să predea după ele pentru că au alte înclinaţii, alte preferinţe. Ei se iau după tot soiul de surse aflate la modă. N-aş lua în mână cărţile pe care ei se bazează în materie de teoria relaţiilor internaţionale! Le scap pe jos! Pentru că şi în străinătate există cărţi valabile şi cărţi de fraudă, prostii! Şi dacă iei una din ultimele, nu te mai uiţi la celelalte cum trebuie. Sunt foarte multe minţi captive. Eu n-am ce să fac. Cum să le eliberez? Mi-am făcut datoria. Am spus tot ceea ce aveam de spus.

Am servit o diplomaţie care încerca să rezolve "o problemă imposibilă"
Poate nu pot să facă deosebirea între omul Maliţa - diplomatul de carieră, profesionistul şi omul Maliţa -  cel care s-a întâmplat să activeze şi să facă politică externă în perioada lui Ceauşescu?
Titulescu a făcut politică externă sub Carol al II-lea, nu? Mai proastă egidă greu să-ţi alegi! Ca să faci diplomaţie trebuie să zici "în numele majestăţii sale"… Unii au trăit şi au făcut politică bună sub dictatura antonesciană. Generalul era sigur un blestem pentru ţară, dovadă şi cum s-a încheiat perioada lui. Cât timp ştiam că servesc o diplomaţie ca aceea concepută de Maurer, pentru deschiderea internaţională a României, pentru legături cu celelalte mari puteri, cu Statele Unite inclusiv, n-am avut ezitări. În ceea ce mă priveşte am făcut diplomaţie sub Dej şi Ceauşescu.

Momentul "Ghiţă, tu ai să citeşti mâine în ziare că eşti în război cu America!". De altfel, concluzia la care ajunsese Maurer după întoarcerea de la Moscova, în '62, pe când Hrusciov spumega împotriva americanilor. Pe atunci eraţi la ONU, vă ocupaţi de segmentul diplomaţiei conferinţelor. V-a sunat Dej din tren şi v-a spus că aveţi mână liberă să votaţi altfel într-o chestiune politică. Altfel decât ruşii, a căror politică România o urma până în acel moment. Episodul: "Sorry, Romania, please repeat!".
Da, exact. Am servit o diplomaţie care încerca să rezolve ceea ce se numeşte - "o problemă imposibiă". Cum în condiţii de restricţie, îngrădire, strivire, limitare să-ţi găseşti ieşiri, guri de respiraţie? Cum să le găseşti? Asta era o problematică fascinantă pentru mine! Ne aflam după 1947 când aliaţii victorioşi ne-au pus pecetea defintivă a apartenenţei la sfera sovietică. A trebuit să treacă nouă ani până când ni s-a îndeplinit visul de după război, al admiterii în ONU. (1956) şi încă doi ani să depăşim starea de ocupaţie, prin retragerea trupelor sovietice. Şi încă patru ani până la ieşirea din strâmsoarea cămăşii de forţă care ne împiedica să aspirăm la o politică cât de cât gândită de noi şi pentru interesul nostru. Iată de ce problema a fost considerată imposibilă, iar găsirea de soluţii o încercare temerară care a cerut eforturi şi perseverenţă.
Asta nu e istorie. E lucrul pe care l-am trăit de dimineaţă până seara. Am tremurat pentru el, dacă iese sau nu iese. Şi-l aveam acolo, pe Maurer, în faţă. Altceva nu ştiam. El elabora mecanismele acestei acţiuni. Asta îi aparţine! Tot ce ţine de acest proiect uriaş, făcut cu doi preşedinţi succesivi - un Gheorghiu-Dej, şi o parte din timp şi Ceauşescu, care a preluat-o de la Dej, urmând-o, întrebând exact acelaşi mentor, pe Maurer. Cât timp a durat Maurer ca şef nevăzut al politicii externe şi al proiectului de ieşire a României, a fost în regulă. Zece ani. După aia a venit Ceauşescu care a zis: "Am învăţat destul de la Maurer. Acum ştiu eu regulile jocului". Nu le-a învăţat. Asta este.


Ceauşescu s-a pus de-a curmezişul ruşilor care l-au tăiat de pe listă. Când a căzut, a căzut fiindcă nu mai era pe listă nici la ruşi, nici la americani.
Care au fost marile greşeli ale lui Ceauşescu, greşeli cu care v-aţi confruntat real în politica externă?
Era intoxicarea în privinţa valorii proprii sau a însemnătăţii proprii. Se întâmplă la cei care au puterea. Este intoxicaţia puterii. Un fel de boală profesională. După aceea, avea un ghinion istoric: adică nevastă-sa. Şi mai ales faptul că avea o dependenţă fantastică, anormală, de ea. Iarăşi altă boală. Dependenţa, nu excesivă, aberantă de ce spune şi ce face o persoană de lângă tine. S-a terminat. Atunci am ştiut că merge în jos. Când am văzut aceste două boli, bine instalate la el, am spus: "Filează!".
Am imaginea perioadelor epocii sale: anii '60 - ascendenţi, '70 - descendenţă lentă, '80 - prăbuşirea verticală.
În deceniul final se enerva pe faptul că muncitorii îşi pierd controlul şi îi sfătuia pe toţi din lagăr, după ce se ferise de incursiuni de politică externă, că toate ţările socialiste să-i ajute pe polonezi acum şi să invadeze acolo, să-i pună la punct pe muncitorii revoltaţi. Cum se poate aşa ceva? Mai e întreg la minte? Cine face propunerea asta? Cel care a fost martorul unei politici de indendenţă, care interzicea o asemenea interferenţă, ingerinţă străină în treburile externe?
Vă mai dau un alt exemplu. Se ştie că România la ONU, în comunismul timpuriu, a avut poziţia sa proprie. '67 a fost o culme şi, după aceea mult timp, România la ONU avea paşaport special. Nume special. Şi politica externă a României la fel. Nu e posibil, după ce ţi-ai creat la ONU o poziţie favorabilă, să reţii funcţionarii români care lucrează şi ocupă poziţii înalte, să-i chemi acasă pentru că aşa a vrut doamna, că s-au burghezit acolo, la străini, pe principiul: "Lasă, să vină acasă. Să fie acasă!". Dar nu puteau să vină acasă, aveau contracte cu ONU. Deci ai smuls un funcţionar internaţional din treaba lui. El deja servea Naţiunile Unite. Nu era omul tău, nu puteai să-l ţii acasă…

Ceauşescu nu mai avea nici o logică…
A făcut această chestie. Gândiţi-vă la imaginea asta: scena de grevă a funcţionarilor ONU ca protest pentru că românul funcţionar nu e lăsat să vină între ei. A creat o nouă imagine ţării. Cine a mai pomenit o grevă de protest a funcţionărimii ONU în vederea eliberării delegaţilor români? Cum repari? România la ONU devenise un monstru care îşi înghiţea copiii luaţi de la Naţiunile Unite, mânca funcţionarii internaţionali.

Iar a treia gafă?
A treia: faci tot timpul chestiuni în vederea deschiderii, uşurarea vieţii. Deschiderea să aducă bunăstare economică pentru ţară, dar şi respiraţie. Să meargă românii peste tot, şi în ţările în curs de dezvoltare şi în Occident. Am trăit acele momente în care mii şi mii de români lucrau şi în Africa de Nord, şi în Orientul Mijlociu. Circulau. Asta a fost  deschiderea. Şi vine el, îşi aduce aminte de vechile obiceiuri staliniste, şi începe să-i critice pe ruşii care aveau veleităţi reformiste şi să-i pună la punct în numele comunismului, a cărui flacără o ţine el, de la Bucureşti. Care comunism? Că nu a fost niciodată! N-am văzut urme de comunism, nici la ei, nici la noi. Comunism înseamnă ce scrie în Marx, când toate nevoile umane pot fi satisfăcute complet.

Ceauşism?
Era un ceauşism, o dictatură personală. Dar el ţinea steagul pentru toată lumea. Şi-i critica pe ruşi! S-a pus de-a curmezişul reformelor lor, iar ei l-au tăiat frumos de pe listă! Şi când a căzut, a căzut fiindcă nu mai era pe listă nici la ruşi, nici la americani.

Era în aer?
Era în aer. A rămas singur cu o torţă veche, muzeală! Atâta înţelegea, atâta-l ducea capul. Sigur că el trebuie să stea până la capăt. O chestiune primară. Sigur că s-a compromis. Când am văzut încotro merge, am înţeles! Implozie internă, dizgraţie externă. M-am gândit doar atât: în prostia lor, cuplul să nu facă rău acestor oameni. Inclusiv mie. Mizil mi-a spus mai târziu că era vorba despre un proces care să se lase cu judecată groaznică pentru cei care au sărăcit România, prin împrumuturile care au dus la criză. Evident că eram pus de faţadă acolo, ca să fie şi un diplomat.


"Ştim noi atâta chimie, încât să nu trebuiască să învăţăm să facem supe de la elveţieni." "Nu am putut să o iert."
Asta se întâmpla imediat după '84, când aţi fost retras de la Washington?
Da, după ce am fost retras acasă. Exact când s-a terminat plata datoriilor.

Trebuia să vă prindă cu ceva după Washington. Deşi, în '84, se poate vorbi despre un an de succes în diplomaţia românească şi mai ales despre o victorie personală. Aţi reuşit, în perioada misiunii diplomatice la Washington, în America lui Reagan, să aduceţi România la cea mai mare cifră de comerţ  din istorie pe SUA - un miliard de dolari (75% export, 15% import.) Cu toate acestea aţi fost rechemat în ţară şi îndepărtat din toate funcţiile diplomatice, acuzat fiind de Elena Ceauşescu că faceţi jocurile americanilor, că sunteţi omul lor.
Da, şi atunci a apărut ocazia unei judecăţi sumare. De fapt, toţi cei de pe listă eram urâţi de moarte de ea.
 Începând cu Mizil. El era cap de listă, ca ministru al Finanţelor. Pe urmă era şi un diplomat acolo, în linie, care eram eu. Aşa mi-a spus el, Mizil. Nu ştiu. S-a închis totul, s-a oprit. Nu se ştie de ce.

Poate a deranjat-o că sunteţi apreciat în Statele Unite. Poate de asta spunea că sunteţi omul americanilor?
Se poate să fi fost şi asta. Un om care îşi vede de treabă, un ambasador care este într-o ţară străină, evident că începe să îi cunoască obiceiurile. Asta nu înseamnă că o iubeşte. Dar o cunoaşte. Cunoscând-o, îi vede meritele şi eventual slăbiciunile. Era un anuar care apărea în SUA despre diplomaţi. Se dădeau biografii acolo. În el apar ca unul dintre cei mai cunoscuţi ambasadori. Nu făceam decât să mă mişc mereu ca să împing un rezultat sau altul. Trebuia rezolvată problema "cauzei naţiunii cele mai favorizate" aflate pe agenda Congresului.

Un mic exemplu ar fi chiar momentul de la Olimpiadă, când Reagan s-a ridicat în picioare şi a aplaudat delegaţia României.
Atunci, în '84, la Olimpiadă, am trăit urcuşul României. 20 de medalii de aur. Poziţia a doua în toată Olimpiada. Putea să spună vreun om că a făcut asta? Asta o făcea o armată de oameni care munceau. Ce am putut face eu? I-am lăsat să vină. Era un curent acasă ca ei să nu vină. Ea zicea să nu vină. Şi atunci eu contracaram asta printr-un lanţ de telegrame, din care rezulta că e imposibil ca ei să nu vină. De neconceput.

Un alt moment care se leagă de intervenţiile fără noimă ale Elenei Ceauşescu este afacerea Nestle, pe care aţi vrut să o aduceţi în România, în anii ’80, pe când eraţi ambasador la Berna, în Elveţia.
L-au făcut în Ungaria. Ea a spus cuvintele memorabile: "Ştim noi atâta chimie încât să nu trebuiască să învăţăm să facem supe de la elveţieni".

Şi-au făcut ungurii ditamai afacerea. V-aţi supărat atunci?
Da! Nu am putut să iert. Iar ea, ce propuneam eu, în general, ştergea. Încercam să nu ajungă la ea telegramele, dacă se putea, să ajungă direct la el. Să i-o prezinte lui altcineva.    


"Tu trebuie să îţi faci mea culpa. Să te duci să-ţi recâştigi încrederea." "Nu m-am dus."
De unde venea această ranchiună a ei faţă de dvs.?
Dar nu era faţă de mine. Să fi fost eu singura ei obsesie? Ea îi ura pe toţi. Era în natura ei. Avea trei ministrese pe care le primea toată ziua. Care era regula ca să intri la ea? Astea învăţaseră. Izbucneau în plâns când intrau la ea. Şi atunci, ea spunea: "Vai, iar te-a necăjit? Cine? Soţul? Lasă că-i arătăm noi!", ceva de genul ăsta. Şi inventau o suferinţă de tip familie. Dacă nu erau oameni de spânzurat, era mai puţin sensibilă. Dar trebuia să plângi la ea. Dacă intrai cu capul sus, senin şi spuneai că merge bine: "Uite blestematul ce zice? Că merge bine! Lu’ ăsta îi merge bine! Ia loviţi-l de să nu se vadă!".  Pe Ursu, prietenul meu de la ştiinţe, care trebuia să fie mereu la ea (doar cu ştiinţă se mergea la ea) l-am întrebat odată: "Ce faci? Văd că iei ceva tot timpul când intri la ea". "Iau calmant. Am un elveţian foarte bun. Altfel nu pot să intru dacă nu iau calmant. Nu pot să rabd s-o ascult, nu pot! Mă prăbuşesc! Cad de pe scaun. Dacă iau asta, rezist ca un dobitoc. Mă uit la ea lung şi dau din cap." Nu era uşor să stai cu ea, să rabzi aberaţii, ieşiri.

Şi în perioada când aţi lucrat la Consiliul de Stat a mai fost un episod în care ea s-a arătat nemulţumită. Ceauşescu v-a trimis, la un moment dat, într-o misiune grea, în ţările arabe.
Da. A fost cea mai frumoasă şi cea mai grea.

De atunci s-a fisurat prima oară legătura cu ea…
Da. De atunci s-a întrerupt. De când s-a apreciat că am făcut un lucru bun.

Ce anume?
Turneul în ţările arabe şi boicotul arab nu au avut loc. Era vorba despre petrol. Să pedepsească România pentru petrol, pentru legăturile cu Israelul. Trebuiau convinşi şefii de stat, la Consfătuirea Islamică, să nu voteze boicotul, să-l scoată de pe ordinea de zi.  Totuşi s-a putut.

Ceauşescu v-a dat mână liberă să faceţi asta.
Exact.

Ba chiar aţi făcut mai mult…
Nu am făcut decât să vorbesc un limbaj care servea interesul. În final, în loc de sancţiune, câteva ţări au anunţat că stabilesc relaţii diplomatice cu România. Implicit chestia cu boicotul dispărea. În mai multe locuri am vorbit mai puţin despre boicot şi mai mult despre cooperarea multilaterală avantajoasă.

De la Consiliul de Stat, unde ajunseseţi ministru, aţi plecat tot din cauza ei. Ştiaţi că zilele vă sunt numărate acolo.
Da. Nu mai puteam intra la el pentru că se făcuse un fel de zid în jurul lui. Trebuia să treci pe la ea, să îi spui ce ai de vorbit. Dacă nu treceai pe la ea, venea peste el ca să audă ce îi spui. Apoi a interzis să i se aducă lucrări direct. Era în perioada de descompunere. Ea era practic cenzorul cel mai aprig. Ea a condus totul. Zicea că trebuie lăsat tovarăşul, să fie cruţat, că îi trebuie linişte. Şi atunci venea lumea la ea.

Totuşi, cum reuşeaţi să comunicaţi cu el?
Atunci nu mai comunicam.

Nici în perioada Washington?
În perioada Washington trebuia să comunic. Atunci veneam acasă şi ambasadorii trebuie să meargă la preşedinte că sunt trimişi de el. Eram trimisul lui. Cum să nu mă primească? Nu îi spuneam ei nimic, nu treceam pe la ea. Nu era cazul să merg la ea, mergeam la el. El părea înţelegător şi se interesa de una, de alta. Totul mergea bine. Îi spuneam şi lua notă. Sigur că era mai ciudat - ţinea un câine lângă el -  desigur că fila şi eu simţeam asta. În conversaţiile limitate: "Ce e pe acolo, ce faci, cum este?", ne distrăgea mai puţin.

După ce v-aţi întors de la Washington nu aţi încercat să intraţi la Ceauşescu, să vorbiţi cu el?
Niciodată. Mi s-a spus: "Tu trebuie să-ţi faci, pur şi simplu, mea culpa. Şi să te duci să-ţi recâştigi încrederea". Am răspuns: "Măi frate, nu am făcut nimic să pierd încrederea!". Doi: "Nu ştiu ce culpă am. Spune-mi tu una bună, ca să reţin". Şi nu m-am dus. Am făcut însă o greşeală, la cererea prietenilor, în momentele alea critice când voia să mă lovească mai rău. Ce am făcut? De fapt, m-a împins un prieten printre vorbitorii care trebuiau să-i facă elogiul la Academie. Multă lume se înghesuia să facă elogiul, iar cei care m-au împins atunci mi-au spus: "Mă, tu trebuie să vorbeşti! Faci ce ştii!". Eu cred că ei ştiau că sunt pândit de nişte chestii şi au zis că poate rămân decizii neplăcute la adresa mea.

Să vă spălaţi păcatele?
Da. Fă acum un gest ca să mai schimbi puţin chestiunea. Dar, după aceea, mi-am blestemat zilele.

Vă simţeaţi pătat?
Da. Mi-am revenit când în altă împrejurare, mai gravă, nu m-am lăsat prins. Începuseră evenimentele de la Timişoara. Nu a trecut mult şi a venit un telefon foarte important: "Tovarăşe, trebuie neapărat să te duci la radio să dai o declaraţie că eşti împotriva revoltelor. Dar nu trebuie să spui cuvântul revoltă. Spune agitatori care vor să strice atmosfera în ţara asta şi vin cu lucruri nepatriotice" - ceva chestii de prevenire a răscoalei care se producea. Eu am spus că nu pot să vin pentru că sunt bonlav. Nu pot! Şi zice: "Ei, lasă, ce-i aşa de grav?" "Nu! Sufăr de inimă şi chiar acum mă duc la examinare şi mă tem că iese rău." Atunci mi-a venit în minte şi m-am dus şi mi-am căutat un prieten medic care mi-a dat un certificat din care reieşea că am avut infarct. Eram netransportabil. M-am înarmat cu el pentru că au venit la uşă. S-a dus soţia cu certificatul: "E întins acolo, nu se poate!". "Nu, doamnă, că nu se întâmplă nimic. Îl luăm frumos, aşa cum e. Nu are nimic, şi-n pijamale îl luăm. N-are importanţă. Nu stăm mult. Numai să spună câteva cuvinte". Văzând că nu merge şi nu ţine treaba, au plecat şi au renunţat la chestiunea asta. Era primul telefon în care eram tratat de la "nivel înalt" în cei cinci ani de izolare şi persecuţie.


Prăbuşirea comunismului nu a fost printr-o explozie, ci printr-un suspin.
Copiii se bucurau de schimbarea regimului? Aveaţi discuţii în casă prin care va exprimaţi dezaprobarea faţă de regim?
Toţi cunoscuţii, toţi îşi făceau semne. Nu există să nu se vorbească despre asta. Eu mă duceam la un membru al biroului politic, care mă mai primea pe ascuns. Îi mai ceream câte un sfat. Mă cunoştea şi mă respecta foarte mult, din timpurile de colaborare. Mă luase la conferinţe internaţionale, când era ministru la comerţ. Şi cu el vorbeam după '85 despre rostul ţării. Zice: "Ei, s-a complicat!". Şi arată cu degetul sus.
 Însemna: Ceauşescu. "Necazul vine de la" - şi arăta înspre inel. Adică: ea. "Ah, nu mai lucrează decât cu" - şi punea mâna pe umăr - gradaţii, serviciile. Tot limbajul era codificat. El ştia că dacă vorbeşte, se înregistrează pe undeva. Şi vorbeam de parcă eram surdomuţi. Înţelegeam. Era mult mai complicat. Îmi spunea o poveste întreagă prin semne. Grozăvii luate, măsuri, aiureli, tâmpenii. Şi atunci cum să nu simţi apropierea sfârşitului? Nu doar copiii mei, toată lumea, colegi, prieteni. Toţi. Chiar şi cei care lucrau cu el. Unii numai nu plângeau când ieşeau de la Cabinete. După ce le trecea efectul calmantului, izbucneau în plâns. Situaţia destrămării era o situaţie generală. Toţi îşi făceau semne. Nimeni nu mai credea în maimuţăreală, în faţadă. O mască căzută şi uzată. Sistemul se prăbuşise. Dar înainte de a se prăbuşi mai era arborată schelăria, mai vedeam câteva pânze colorate cu afişe mincinoase. Prăbuşirea, zice o zicală americană: "Nu se sfârşeşte într-o explozie, ci printr-un suspin". Deci, nu "bum!", cât "ah!". Restul? Ce formă a luat implozia, n-a mai contat. A căzut sistemul cu stâlp cu tot.

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Afisari: 11931
Serviciul de email marketing furnizat de