“Am scris trei cărţi în tren, în timp ce făceam naveta spre serviciu”. De vorbă cu Andrew Nicoll, autorul romanului “Dacă citeşti asta înseamnă că am murit”

Scriitorul britanic Andrew Nicoll vine în aceste zile în România, cu ocazia Târgului Gaudeamus, pentru a se întâlni cu cititorii săi. Volumele “Dacă citeşti asta înseamnă că am murit” şi “A fost odată ca niciodată” au apărut recent la Editura All.

■ Scrieţi articole politice pentru The Sun. În acelaşi timp şi romane? Credeţi că aţi putea renunţa la vreuna dintre îndeletniciri?

■ Nu, nu prea. Cu toate că am renunţat la romane la un moment dat. Timp de doi ani şi mai bine – mai degrabă trei, de fapt –, n-am scris nimic. Editorii mi-au frânt inima. Am fost teribil de trist. Dar, în orice caz, mi-am revenit. Iar la jurnalism nu prea am cum să renunţ. N-am nicio pregătire şi, dacă n-ai nicio pregătire, singurul lucru pe care poţi să-l faci e să lucrezi la un ziar.

■ M-a amuzat enorm pasajul în care descriaţi cum aşteptaţi un semn de la editor (ştiu, este crud din partea mea). În fond şi JK Rowling a fost în prima faza refuzată, nu?

■ Asta nu face decât să arate cât de puţine ştiu editurile despre lume în general şi despre cărţi în particular. Dar cel mai rău a fost să constat ce nebunie domneşte în lumea editorială, să văd cum nişte sonaţi cu acte-n regulă se fac stăpâni peste munca mea. Să vă dau un exemplu: m-a abordat la un moment dat un mare agent literar din Londra, căruia îi plăcuse A fost odată ca niciodată, dar care insista că trebuie să ascund faptul că sunt bărbat. Voia să le spună editurilor că sunt femeie, pentru că, dacă ar fi fost scrisă de o femeie, cartea mea ar fi deşteaptă şi înduioşătoare şi profundă, în timp ce, scrisă de un bărbat, e pur şi simplu sinistră. Şi, mai presus de orice, nimeni nu trebuia să ştie că lucrez la The Sun, pentru că la The Sun nu lucrează decât gorile fără nici un dram de cultură. Nebunie curată! De când am început să am de-a face cu lumea editurilor şi până azi, n-am întâlnit încă pe nimeni care să înţeleagă o idee simplă: că e mai bine să te lase să spui pe şleau ce vrei să spui şi că ceea ce voiai să spui e exact ceea ce ai spus. În plus, editurile întotdeauna vor să facă ceea ce tocmai s-a făcut. Amurg a avut un succes fulminant – hai să mai băgăm nişte vampiri. Cincizeci de umbre a dat lovitura – hai să mai băgăm nişte perversiuni sexuale. Cumpăraţi cartea asta pentru că e exact ca cealaltă. Eu am făcut greşeala de a scrie un roman care chiar e roman. Ei n-au găsit nici un sertar în care să se potrivească, aşa că au fugit.

■ Apropo: presa se îndreaptă către online. Cartea, încă mai opune rezistenţă. Unde vă situaţi în acest conflict. Print vs online. Sau poate că nici nu este neapărat un conflict…

■ Ştiţi care e cel mai mare anacronism din cinematografie? Îl găsiţi în Blade Runner, o poveste despre o lume cu maşini zburătoare şi androizi care seamănă atât de mult cu oamenii, încât nici măcar ei nu-şi dau seama că de fapt nu sunt oameni. Şi, în tot decorul ăsta, Harrison Ford, în timp ce aşteaptă nişte fast-food, citeşte un ziar. Presa nu mai are niciun viitor pe hârtie. Nimeni n-a anticipat apariţia iPad-ului, cu toate că e absurd să crezi că oamenii vor să primească ştiri pe hârtie o dată pe zi. Din fericire, ziarul meu gestionează foarte bine tranziţia la mediul online şi reuşeşte să scoată bani şi din varianta electronică, dar vorbim de un proces care cere îndemânare şi prevedere. Dacă vrei să te-apuci de aşa ceva, ar fi bine să începi acum doi ani. Cât despre cărţi, aici lucrurile s-ar putea să stea altfel. Cărţile pot fi privite şi ca nişte artefacte frumoase, nişte obiecte pe care să le preţuieşti şi de care să te bucuri. Nu mi-ar plăcea să-mi ştiu rafturile goale şi să n-am în bibliotecă decât un iPad.

■ Deplângeaţi într-un interviu soarta poveştii. Spuneaţi că nu mai au loc în literatură… de ce?

■ Pentru că oamenilor inteligenţi li se par vulgare. Există o viziune academică asupra scrisului, care ridică în slăvi cărţile în care nu se întâmplă nimic. Dacă poţi s-o ţii trei sute de pagini fără să se întâmple nimic, cu atât mai bine. Haideţi să descriem tapetul în cincizeci de pagini şi apoi să arătăm cum s-a decojit când s-a pătat tavanul de la ploaie – dar numai după ce a plecat eroul de acasă, doar nu vrem să-l surescităm! Dickens scria poveşti. Shakespeare scria poveşti. Amândoi aveau ceva de spus despre condiţia umană, dar nu le era ruşine să îşi şi distreze publicul în acelaşi timp. Ce e rău în asta? Oamenii au nevoie de poveşti, şi atunci citesc romane poliţiste. Îşi astâmpără astfel setea de poveşti, dar nu află mare lucru despre ce înseamnă să fii om.

■ Care sunt obiceiurile dvs atunci când scrieţi? Va impuneţi o normă? Scrieţi numai în anumite circumstanţe? Maşină de scris? Mac?

■ Am scris trei cărţi în tren, în timp ce făceam naveta spre serviciu. Mă gândeam la ce voiam să scriu. Scriam într-un caiet. Poate mai schimbam un pic. Băteam totul la calculator seara sau în weekend. Poate că şi atunci mă mai răzgândeam şi mai schimbam câte ceva. Şi gata. Nu mă interesa cât durează. Cu ultima carte – a patra, pe care am terminat-o pe 1 noiembrie –, lucrurile au fost puţin altfel. Am scris-o pe un iPad, cu o normă de cel puţin o mie de cuvinte pe zi. Dacă nu scriam o mie de cuvinte, aveam de recuperat a doua zi.

■ V-aţi gândit până acum că una dintre cărţile dvs ar putea fi ecranizată?

■ Da, de fiecare dată când mă uit la câte un extras de cont.

■ La ce lucraţi acum? Dacă nu e secret…

■ Tocmai am terminat o nouă carte. După cum ziceam, timp de doi, trei ani n-am mai scris nimic, nici măcar o listă de cumpărături. Dar, în septembrie anul trecut, am primit acces la nişte dosare ale poliţiei, vechi de o sută de ani, despre o crimă nerezolvată care a avut loc în orăşelul în care trăiesc. Ştiu povestea încă de când eram mic. Unii dintre cei pomeniţi în dosarele poliţiei au rude care încă locuiesc aici, chiar pe strada mea, iar martorii stăteau în case pe lângă care trec în fiecare zi. M-am gândit la povestea asta un an de zile şi pe urmă am scris-o. Editorii mi-au spus să le trimit manuscrisul în noiembrie. L-am trimis pe 4 noiembrie. Au zis că e prea devreme. Voiau de fapt să spună “sfârşitul lui noiembrie”. Nu au timp să se ocupe de el acum. Aşa că trebuie să mă gândesc la altceva. Aveţi vreo idee?