Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bine a făcut Liviu Ţăranu atunci când, pentru a discuta cu documentele pe masă despre acest subiect incitant - “Securitatea şi intelectualii”(*)-, a ales România anilor *80. “În volumul de faţă- notează el în “Studiul introductiv-, documentele pe care ne-am propus să le publicăm, reprezeintă o timidă radiografie a vieţii intelectuale, foarte diversă şi prolifică, chiar în condiţiile anilor *80.”
O calitate esenţială a cărţii- în primul rând a amplului studiu ce deschide volumul, este imaginea cuprinzătoare şi nunanţată asupra derulării în timp a acestor relaţii. Cercetătorul renunţă la condamnarea “în bloc” a acestei perioade impropriu denumite “comunism”- însuşi Ceauşescu, în megalomania lui, folosea sintagma “înaintare a României spre comunism”- şi distinge câteva etape. Între care deceniul 1964-1974, pe care pe bună dreptate îl consideră că “a devenit cel mai prolific pentru viaţa şi creaţia intelectuală din întregul parcurs comunist.” Şi, mai departe:”Învăţământul a fost modernizat şi a scăpat de ideologizarea excesivă, mai ales în ce privşte ştiinţele exacte şi la nivelul pregătirii inginereşti, care devin dominante. Ştiinţele sociale cunosc şi ele un real reviriment, iar literatura şi arta ating cote înalte de rafinament artistic.”
Aceste afrimaţii pot fi probate de multe fapte semnificative.Astfel, una dintre primele acţiuni iniţiaite de către Nicolae Ceauşescu, după preluarea funcţie supreme în partid, a fost o întâlnire, prin mai 1965, cu oamenii de cultură şi artă, urmată, în primăvara lui 1966, de o cuvântare în care noul şef al partidului ridică embargoul idelolgic şi politic impus (şi) de celebrul “Dicţionar filozofic” al lui B. Ponomoriov, prin care sociologia, genetica, psihanaliza şi cibernetica erau decretate, în bloc, “pseudo-ştiinţe reacţionare, imperialiste”. Un impact emoţional deosebit asupra oamenilor de cultură, de artă şi de ştiinţă a avut cuvântarea pe care Nicolae Ceauşescu a rostit-o, miercuri 21 august 1968, condamnând public invazia “frăţească” a celor cinci state membre al Tratatului de la Varşovia pentru reprimarea “Primăverii de la Praga”. Păstreaz, în acest sens. o istorisire a domnel Lisette Daniel-Brunea, soţia marelui reporter F. Brunea- Fox. Imediat după miting, “Leul reportajului”, care pe atunci locuia pe Schitu Măgureanu, lângă Cişmigiu, a vrut să iasă “să vadă strada”. Pe Calea Victoriei l-au întâlnit pe un tânăr şi foarte apreciat scriitor care fugea pe Calea Victoriei, probabil spre sediul Uniunii Scriitorilor. La întrebarea lui Brunea-Fox: “Unde fugi, măi băiatule?”, interlocutorul s-a oprit o clipă, l-a privit nedumrit de întrebare şi i-a răspuns:”Cum unde? Merg să mă înscriu în partid!”
Trebuie spus că, aşa cum s-a întâmplat şi după “Declaraţia din aprilie 1964”, care a marcat declaraţia politică de independenţă a comuniştilor români de sub tutela absolutistă a Kremlinului, cuvântarea lui Nicolae Ceuşescu din 21 august 1968 a fost urmată de un val de înscrieri în partid venite din partea unor i prestigioşi ntelectuali. Gest făcut nu din oportunism ci dintr-o sinceră încredere în mesajul cu puternice rezonanţe patriotice al partidului şi al liderului său. Exemplul lui Paul Goma este foarte semnificativ.
Ceea ce,însă, nu însemnă că anii 1964-1974, au fost cei ai unei idilice armonii între Putere şi intelectuali. “Această libertate, pe care nu o putem nega- scrie Liviu Ţăranu-, a fost mai mult un dezgheţ cultural supravegheat atent de către Partid şi de către Securitate.” Fac o nouă paranteză spre a susţine cu câteva exemple această perfect îndreptăţită aserţiune. Mă refer la camapania furibundă, la comandă politică dar şi în urma unor”atenţionări” ale organismului specializat, împotriva nuvelei “Leul albastru” scrisă de D R Popescu şi apărută în revista “Luceafărul” (seria: Eugen Barbu), la interzicerea cărţii lui Nicolae Manolescu “Metamorfozele poeziei”, pe motiv că ar conţine menţiuni favorabile unor poeţi proscrişi pe considerente politice, dar şi la scoaterea de pe afiş a filmului “Reconstituirea”, regizat de Lucian Pintilie, precum şi la sistarea reprezentaţiilor cu piesa “Revizorul” a lui N V Gogol, tot în regia lui Lucian Pintilie la Teatrul Municipal ”Lucia Sturza Bulandra”, în acest ultim caz decizia fiind luată la presiunile directe ale ambasadorului URSS la Bucureşti.
Am făcut această acoladă pentru a întări una dintre ideile de substanţă ale cărţii şi anume că, punând faţă în faţă liberalizarea (relativă dar reală) din deceniul *64-74) cu “îngheţul” politic şi cultural care a început o dată cu funestele “Teze din iulie 1971” şi nu s-a încheiat decât o dată cu prăbuşirea sistemului politic al “partidului unic”, vom putea explica schimbarea categorică a atitudinii intelectualităţii române faţă de partid şi de Nicolae Ceauşescu. Atitudine exprimată, în anii care fac obiectul analizei cărţii, prin radicalizarea protestelor faţă de supremaţia absolută a politicului şi, în primul rând, faţă de delirantul cult al personalităţii cu dublă dedicaţie! Aşa după cum. tot de aici, au pornit acţiunile de supraveghere, de marginalizare şi chiar de reprimare a unor “incomozi” pe care Securitatea le va iniţia şi derula la certă comandă politică şi, în unele cazuri, cu un propriu şi obedient exces de zel. Este un alt merit major al cărţii de faţă acela că, pe baza unei bogate şi edificatoare mape de documente, ne ajută să înţelegm mai bine, pe de o parte mecanismele complicate- organisme şi tehnici- prin intermediul cărora opera Securitatea, iar, pe de altă parte, maniera în care scriitorii se comportau în relaţiile cu numita instituţie. Că intelectualii români, desigur cei de verticalitate morală şi cu vocaţie creatoare, erau sau puteau deveni incomozi “ideologiei unice” dorinţa lor de căuta adevărurl dincolo de canoane şi de dogme, erau incluşi în cercul de supraveghiaţi, aceasta este o realitate incontestabilă. Iar “fişele personale” (ca să folosesc o sintagmă predilectă a epocii) întocmite de Securitate pentru scriitoarea Herta Muller sau pentru istoricul Florin Constantniu sunt dovada că “acolo” nu se lucra după ureche. Dimpotrivă,”organul” avea datele necesare pentru a-şi alege “subiecţii” colaboraţionişti din rândul intelectualilor.
O realitate definitorie pentru anii *80 este cea pe care Florin Ţăranu o surprinde şi o exprimă astfel: “De aici(din “dezgheţul cultural supravegheat de către Partid şi Securitate” n.n.) şi perpetuarea acelui sentiment de frică şi supunere în rândul intelectualităţii româneşti, ingrediente sigure în menţinerea docilităţii acesteia.” Fiind, de principiu, de acord cu aserţiunea, cred că termenul “docilitate” trebuie să aibă o accepţie nuanţată. De aceea, poate că ar trebui să mai stăruim asupra tâlcurilor zicerii cu care Nichita Stănescu răspundea celor care îi reproşau că a scris (şi) “la comandă politică”: “Băieţi scrieţi-vă cărţile că mănânc eu … şi pentru voi!” Gest nobil, de o înduioşetoare bună credinţă, atâta vreme cât ”partidul unic” nu mai avea încredere nici chiar în cei pe care , aparent, se bizuia.
În această cheie trebuie, de asemenea, citite “Nota informativă referitoare la activitatea, obiceiurile şi relaţiile poetului Adrian Păunescu cu Cenaclul <
O altă temă, care merită să fie discutată atent , dincolo de orice clişeu partizanal, este dacă am avut, în România, cu adevărat o dizidenţă, consistentă, de substanţă şi de puternică autoritate morală a intelectualilor? Au fost, Dorin Tudoran şi Mihai Botez, proeminenţi exponenţi ai dizidenţei sau au fost ei numai nişte singulare figuri? Şi, până la urmă, care au fost cauzele pentru care la noi, spre deosebire de alte ţări din fostul lagăr comunist, dizidenţa intelectualilor a rămas doar un gest curajos şi izolat? În ce îl priveşte, Liviu Ţăranu pare dispus să mergă pe mâna amarei constatări a academicianului Alexandru Zub care acuză”complicitatea intelectualilor”.
Două vorbe aş mai avea de spus pornind de la rezervele lui Liviu Ţăranu faţă de ceea ce domnia sa numeşte “preferinţa generală pentru izvoarele istorice care ţin de istorie orală sau de memorialistică”. Departe de mine intenţia de a-l contrazice, fiindcă are foarte multe argumente de partea sa. Cred, însă, că o asemenea rezervă nu trebuie aplicată global. Dimpotrivă, sunt întâmplări despre care încă nu s-a scris şi care circulă doar pe canalele istoriei orale şi despre care, cei care le-am fost martori, putem discuta în cunoştinţă de cauză. De pildă, la pag. 142-143 este inserat un “Raport”al Direcţiei Securităţi Statului, semnat… indescifrabil, privind tipărirea greşită în ediţia din 23.08. 1986 a “Scânteii tineretului” a unui vers dintr-o poezie patriotică. În distihul:” Ne este cuvândtul partidului când cere/Ca noi, ai ţării tineri, nădejdea ei să-i fi” în loc de “Ne este” a apărut “Nu este…”. S-a lăsat cu anchetă şi cu sancţiuni, dar numai pentru linotipistul care culese textul. În cazul “organului CC al UTC” lucrurile au stat altfel. S-a făcut o anchetă internă iar concluziile au fost remise primului secretar al CC al UTC şi secţiei de presă a CC al PCR. Între timp, la Cabinetul II a ajuns un exemplar din ziar, drept care “savanta de largă recunoaştere internaţională” a cerut pedepsirea drastică a echipei de serviciu. Răspunsul primului secretar al CC al UTC, Nicu Ceauşescu, a fost:”Nu face Securitatea politica de cadre la<
Am adăugat această precizare, ca şi pe cele precedente, stimulat de lectura acestei valoroase crestomaţii şi, în mod cu totul aparte, a substanţialului studiu intoductiv semnat de Liviu Ţăranu. Ceeace este un alt fel de spune că ne aflăm în faţa unei excelente sinteze, capabilă să stimuleze dezbateri, controverse şi să aducă la lumină noi adevăruri despre un subiect dureros şi, prin aceasta, încă deschis.
________________________
(*) Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii “Securitatea română şi intelectualii în România anilor *80”, ediţie îngrijită, selecţia documentelor şi studiu introductiv de Liviu Ţăranu. Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013
