Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am primit cartea biografică a lui Alexandru Arşinel, semnată de Maria Capelos şi editată de Editura All. Mărturisesc că nu am mai lăsat-o până când nu am parcurs ultima filă a poveştii. O singură altă carte de acest gen mi-a plăcut. Este vorba despre volumul semnat de Lawrence Grobel, avându-l ca subiect pe Al Pacino. Marele actor nu acorda interviuri, în ciuda eforturilor depuse de nenumăraţi jurnalişti. Până în ziua în care Al Pacino a citit în revista Playboy un interviu, realizat de Lawrence Grobel, cu Marlon Brando. I-a plăcut atât de mult, încât a pus mâna pe telefon, a sunat la redacţia revistei şi a cerut el să i se ia interviu, cu o singură condiţie: să vină acelaşi jurnalist care reuşise să-l descosă pe Brandon. După câteva decenii, Lawrence a publicat o carte biografică, în care se regăseau confesiunile pe care Al Pacino i le dăruise de-a lungul timpului. Păstrând proporţiile şi diferenţa de atitudine (Arşinel a oferit interviuri), afirm că volumul “De la Dolhasca până pe Calea Victoriei” constituie un model al unui om plecat de la ţară, având o condiţie precară creată de urmările celui de-al Doilea Război Mondial şi care, datorită ambiţiei, a putut să facă ceva în viaţă, să lase în urmă ceva.
■ Iată că viaţa lui Alexandru Arşinel are parte de carte!
■ (Râde) Eu interviuri am mai dat, dar să fac un inventar al vieţii mele însemna un efort foarte mare. Am vorbit cu prietena mea, Iuliana Lucaciu, să scrie ea o carte despre viaţa mea. A primit cu plăcere, dar când a fost să se apuce a realizat că nu are timp. Mi-a recomandat o colegă de-a ei - Maria Capelos, o doamnă îngăduitoare şi răbdătoare - care m-a imprimat şi a cules toate informaţiile pe care le-a aranjat pentru a apărea o carte biografică. S-au întâmplat şi mici accidente. S-au şters înregistrările, iar reluările m-au îmbolnăvit de vervi. Dar a reuşit să-mi redacteze viaţa.
■ Şi a ieşit un roman!
■ (Râde). Primele zece capitole pe care mi le-a dat Maria Capelos să le citesc nu le-am mai lăsat din mână până când nu le-am terminat. Pare un roman fiindcă totul este trăit cu adevărat, nu este o poveste “făcută”, totul are substanţă, pentru că nu este nimic inventat. Am citit multe cărţi biografice, unde am regăsit întâmplări trăite de alţii şi ştiute de mine care deveniseră proprietatea colegului şi pe care le-a introdus în viaţa sa. Dacă ar mai fi avut răbdare Maria Capelos ar mai fi scos încă 300 de pagini cu mine (râde).
■ A fost greu să vă înveliţi viaţa cu două coperţi?
■ Nici nu mi-am dat seama când s-a întâmplat! Niciodată nu mi-am cunoscut măsura valorii proprii, până când au început să apară sondajele legate de popularitate şi de încredere. Cronicile le mai poţi aranja... Te întâlneşti cu cronicarul, mai bei un şpriţ, dar cu sondajele este altceva... La primul sondaj, făcut acum 15 ani, am fost ales printre primii cinci cei mai bine bărbaţi din România (râde). Aşa m-a perceput lumea prin prisma realizărilor mele. Tot românii au ales că sunt a doua personalitate în care au încredere. Încet-încet, am realizat care este locul meu în această societate, cât bine şi cât rău am făcut.
■ Aţi avut curaj să vă dezbrăcaţi de hainele meseriei în faţa publicului!
■ Da, am avut curajul să mă confesez. Arătându-mi calităţile şi defectele, am dezvăluit că sunt OM, că sunt o fiinţă vie, care se mişcă printre alte fiinţe vii, cu greutăţile şi izbânzile ei, cu bucuriile şi necazurile ei. Sunt o plămadă normală. Faptul că am reuşit să apar pe scenă, să mă exprim, poate a însemnat o şansă dar, în acelaşi timp, şi o mare responsabilitate faţă de cum îmi trăiesc viaţa.
■ V-aţi redescoperit prin această carte?
■ După ce am citit-o cu atenţie, pentru a nu se strecura vreo greşală, mi-am dat seama ce distanţă mare am străbătut. Ce lung a fost drumul de la Dolhasca până pe Calea Victoriei. Am realizat că am străbătut drumul, nu desculţ, ci în genunchi. Am trecut prin foarte multe încercări de tot felul şi cred că fondul meu bun, moştenit de la părinţii mei, mai ales de la mama mea, m-a făcut să mă autodepăşesc, să uit nişte lucruri absolut grave care puteau să mă trimită în infern.
■ În copilărie vă doreaţi să deveniţi preot?
■ Da, datorită singurei cărţi – Biblia- care s-a salvat după refugiu. Am învăţat alfabetul din dorinţa de a citi poveştile din Biblie.
■ În copilărie făceaţi numai nazbâtii pentru că eraţi convins că lumea vă aparţine. Acum mai credeţi că lumea este a lui Arşinel?
■ Da, însă dacă ne luăm libertatea de a crede că suntem zmei, atunci punem stop vieţii, evoluţiei. Trebuie să gândim pozitiv, trebuie să fim conectaţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, trebuie să iubim până în ultimul moment, să trăim pentru a avea ce povesti. O poveste devine interesantă atunci când are un sâmbure de adevăr.
■ Aveţi o poveste interesantă. Alexandru Arşinel poate fi mitul visului românesc, aşa cum există visul american?
■ Da. (Râde). Dar vă rog nu dezvoltaţi prea mult că s-ar putea să devin semn de carte...
