Pe strada dulcei copilării

M-am născut în vara anului 1946, într-un cartier mărginaş din Capitală - Bucureştii Noi. Erau vremuri grele, după câte aflasem de la părinţii mei.

Totuşi familia mea se descurca onorabil. Tata construise o casă cu verandă, parcă o văd şi acum, unde îşi făceau cuiburi rândunelele. Chiar în camera unde eu dormeam, la abajurul lămpii, şi-au construit un cuib, iar mama, care era foarte credincioasă, se bucura din suflet, spunând că acest lucru poartă noroc. Toată vara geamurile casei noastre rămâneau deschise pentru vizita acestor minunate păsări.

Zămislită fusesem în 1945, la Bran, unde tata, ca ofiţer de armată, la cavalerie, fusese trimis să slujească ţara. Stăteau lângă Castelul Bran, iar mama chiar se împrietenise cu arhiducesa Ileana, pe care o vedea aproape în fiecare zi. După sfârşitul războiului, tatăl meu urma să fie făcut general. Dar a refuzat. Aşa era el. O fire mult prea onestă, nu putea face rău nici unei muşte, darămite să slujească ţara pe postul de general. Nu i-a fost uşor. Au dus muncă de lămurire mult cu el, totuşi tatăl meu a rămas ferm pe poziţie.

Ştia ce înseamnă armata, iar postura de general însemna să treci, câteodată, chiar şi peste cadavre. Era mult prea brutală situaţia pentru caracterul lui.

LINIŞTE. Trăiam, deci, în Strada Coteşti (Cuza Vodă, cum se mai numea), o străduţă frumoasă cu gard viu pe ambele părţi, cu căsuţe modeste, înconjurate de grădiniţe, de pomi fructiferi, de flori din abundenţă.

În faţa casei noastre aveam un tei enorm, care în nopţile de vară te îmbăta cu parfumul acela inconfundabil pe care, uneori, şi astăzi îl simt. Erau timpuri liniştite. Lumea trăia în relaţii de amiciţie. Nopţile erau liniştite. Străzile erau curate. Dimineaţa, la ora 5, erau stropite deja şi curăţate de ţiganii care veneau cu tomberoanele. Totul se făcea în linişte. Parcă era altfel decât astăzi ori am uitat eu, venind în România... Ce-i drept, în vizite sporadice.

Îmi dau seama totuşi că atunci nu exista acest stres din zilele noastre, care să manevreze lumea, să o înrăiască. Lipsa de bani nu se făcea simţită. Repet, familia mea nu era bogată. Trăiam decent, neducând lipsă de nimic.

PRIMUL CADOU.În 1957 avusesem o iarnă cumplită, încât ne construisem un tunel prin care treceam, atât de înaltă era zăpada. Iar gardurile nu se mai vedeau. La vârsta de 11 ani mi-a făcut mama cadou primul meu pick-up, cu radio, adus de nişte prietene rusoaice de la Cernăuţi. Devenise viaţa mea. Ascultam tot timpul muzică, discuri la modă. Îmi aduc aminte de un cântec italian, care se numea Pascualino şi pe care nu prea îl înţelegeam. Nu vorbeam limba italiană. Atât l-am ascultat, încât discul începuse să spună doar Pascualino, Pascualino, Pascualino.

Ce vremuri! Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi cu care mă vedeam în fiecare zi. Ne jucam, cântam. Aveam şi un cor al meu, învăţam împreună, ascultam muzică... Eram foarte darnică, făceam cadouri prietenilor tot timpul, chiar şi mâncarea pe care mi-o dădea mama la şcoală - pâine cu marmeladă.

Dar în momentul în care mă supăra vreunul dintre prietenii mei îi ceream şi mâncarea înapoi! Aici se văd trăsăturile mele de oltean - din partea tatălui meu care se născuse în Gorj, lângă Tismana. Îmi dădeam şi haina de pe mine dacă te purtai frumos cu mine! Aveam o haină foarte frumoasă care i-a plăcut şi Didei Drăgan. I-am dat-o. Mama îmi cosea hainele. Tot...

REGINA. La noi în cartier venise o familie nouă. Oamenii nu erau bucureşteni, dar erau foarte cumsecade. Era familia Similea. Tatăl, foarte chipeş, înalt, după cât îmi aduc aminte, mama - frumuşică foc, foarte amuzantă, tonică, descurcăreaţă şi guralivă. O plăceam foarte mult. Erau doi fraţi: Angela şi Aşu. Amândoi erau frumoşi ca două păpuşi.

Angela, pentru vârsta ei de 10-11 ani, era destul de înaltă, întotdeaună frumos îmbrăcată, îngrijită şi extrem de timidă. Făcea şi ea parte din gaşca noastră şi câteodată, ca să nu mă supere, îmi spunea: "Bine, Luminiţico, cum vrei tu". Mergeam împreună în excursii, cântam... Erau nişte zile ale copilăriei lipsite de griji. Venise vremea să merg la liceu, în cartierul Pajura. Băieţii se ţineau din nou după mine, ca şi în şcoala primară. Câteodată mă simţeam ca o regină. Nu ştiam la cine să mă decid.

Aveam un coleg înalt, blond, care îmi plăcea foarte mult. Voia să devină aviator. Era nici mai mult, nici mai puţin fratele doamnei Stolojan. Mai aveam un profesor de muzică, denumit de noi Pufulete, care mi-a ales un cântec de muzică populară, cu care am avut prima apariţie la televizor. În momentul în care am ajuns la televiziune am fost descoperită de Cornel Popa - care făcea atunci emisiunea "Clubul Tinereţii" - şi de Ileana Pop.

Aşa a început cariera mea de cântăreaţă de muzică uşoară. Voiam iniţial să studiez Medicina, dar n-am reuşit să intru la facultate. Am dat la Conservator, am intrat şi, din acel moment, viaţa mea a fost dirijată în direcţia care trebuia.