Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
O familie cu stare, care colecţionează prietenii aşa cum unii
colecţionează tablouri, m-a invitat într-o sâmbătă seară la inaugurarea
noii ei bucătării.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
O familie cu stare, care colecţionează prietenii aşa cum unii colecţionează tablouri, m-a invitat într-o sâmbătă seară la inaugurarea noii ei bucătării.
La onomastici mergi cu flori, la cununii mergi cu plicul, la aniversări duci o sticlă de whisky, dar, la inaugurarea unei bucătării cu dotare suedeză, cum onorezi ocazia? Întâi m-am gândit că ar fi potrivit să cumpăr un litru de oţet, dar, după ce am mai chibzuit o vreme, am luat cu mine şi un kil de mălai. De îndată ce toţi invitaţii ne-am strâns în holul ce ducea în coridorul care dădea în antreul sufrageriei şi am fost cinstiţi cu câte un biter danez în pahare de Murano, mi-am dat seama că pantofii mei nu se asortau deloc cu bitterul. Sutana neagră a popii, care urma să sfinţească clanţa, cuptorul şi serviciul pentru o sută şaizeci de persoane, se asorta cu orice. Şi costumul Armani al deputatului, a cărui prezenţă dădea bine oriunde şi oricând, la parastase ca şi la vernisaje, era de acolo. Eu însă nu mă potriveam cu nimic. Iar când am fost conduşi, în sfârşit, în bucătăria de firmă am realizat că nici sticla de oţet şi nici punga de mălai nu aveau cum să impresioneze. Deşi mălaiul era şi el de firmă. Turcească, e adevărat, totuşi firmă.
Primul lucru de care devii conştient, când păşeşti pragul unui magazin cu bucătării scumpe, e că ai greşit uşa. Senzaţia pe care o încerci e că ai nimerit ori pe un transatlantic ori într-un laborator secret al armatei. Totul e metalizat, organizat, aliniat, electrificat, lustruit şi ergonomizat. Al doilea lucru pe care-l înţelegi, dacă totuşi te încumeţi să înaintezi, e că te-ai născut greşit. Mai bine zis că lumea în care te-ai născut şi trăieşti e imperfectă. Indiferent ce pantaloni porţi, dungile nu-s niciodată paralele. În mijlocul unui magazin cu bucătării semnate de mari designeri nordici, dungile de la pantaloni nu numai că-şi căinează soarta, neputinţa geometrică, dar nici nu au dreptul să se cheme dungi. Când am plecat spre familia care colecţionează prietenii folositoare eram convins c-am îmbrăcat tot ce aveam eu mai bun. Sau, mă rog, tot ce aveam mai potrivit cu ceremonia de sfinţire a unei bucătării care costa cât un apartament. Când însă am fost conduşi pe uşa ce dădea în holul ce ducea spre antreul bucătăriei, am realizat că orice aş fi pus pe mine nu mergea. Că magazinele de la care-mi cumpăram sacourile, pantalonii şi pantofii nu se pupau deloc cu magazinele din care oamenii cu foarte mulţi bani îşi cumpără bucătăriile. Magazinele sunt mai snoabe ca oamenii care le frecventează.
Şi dac-ar fi vorba numai de bucătărie, dar când, de emoţie, m-am dus la toaletă, mai bine zis am rătăcit prin multele antreuri, holişoare şi coridoare ce duceau spre toaleta mare cât o sufragerie, am înţeles că nici aici nu mă asortam cu nimic. Poate doar cravata mi se asorta cumva cu urma de maro rămasă de la invitatul care-şi rezolvase emoţia înaintea mea în wc. În rest, eram în plus. În plus de tot!
O familie cu stare, care colecţionează prietenii aşa cum unii colecţionează tablouri, m-a invitat într-o sâmbătă seară la inaugurarea noii ei bucătării.
La onomastici mergi cu flori, la cununii mergi cu plicul, la aniversări duci o sticlă de whisky, dar, la inaugurarea unei bucătării cu dotare suedeză, cum onorezi ocazia? Întâi m-am gândit că ar fi potrivit să cumpăr un litru de oţet, dar, după ce am mai chibzuit o vreme, am luat cu mine şi un kil de mălai. De îndată ce toţi invitaţii ne-am strâns în holul ce ducea în coridorul care dădea în antreul sufrageriei şi am fost cinstiţi cu câte un biter danez în pahare de Murano, mi-am dat seama că pantofii mei nu se asortau deloc cu bitterul. Sutana neagră a popii, care urma să sfinţească clanţa, cuptorul şi serviciul pentru o sută şaizeci de persoane, se asorta cu orice. Şi costumul Armani al deputatului, a cărui prezenţă dădea bine oriunde şi oricând, la parastase ca şi la vernisaje, era de acolo. Eu însă nu mă potriveam cu nimic. Iar când am fost conduşi, în sfârşit, în bucătăria de firmă am realizat că nici sticla de oţet şi nici punga de mălai nu aveau cum să impresioneze. Deşi mălaiul era şi el de firmă. Turcească, e adevărat, totuşi firmă.
Primul lucru de care devii conştient, când păşeşti pragul unui magazin cu bucătării scumpe, e că ai greşit uşa. Senzaţia pe care o încerci e că ai nimerit ori pe un transatlantic ori într-un laborator secret al armatei. Totul e metalizat, organizat, aliniat, electrificat, lustruit şi ergonomizat. Al doilea lucru pe care-l înţelegi, dacă totuşi te încumeţi să înaintezi, e că te-ai născut greşit. Mai bine zis că lumea în care te-ai născut şi trăieşti e imperfectă. Indiferent ce pantaloni porţi, dungile nu-s niciodată paralele. În mijlocul unui magazin cu bucătării semnate de mari designeri nordici, dungile de la pantaloni nu numai că-şi căinează soarta, neputinţa geometrică, dar nici nu au dreptul să se cheme dungi. Când am plecat spre familia care colecţionează prietenii folositoare eram convins c-am îmbrăcat tot ce aveam eu mai bun. Sau, mă rog, tot ce aveam mai potrivit cu ceremonia de sfinţire a unei bucătării care costa cât un apartament. Când însă am fost conduşi pe uşa ce dădea în holul ce ducea spre antreul bucătăriei, am realizat că orice aş fi pus pe mine nu mergea. Că magazinele de la care-mi cumpăram sacourile, pantalonii şi pantofii nu se pupau deloc cu magazinele din care oamenii cu foarte mulţi bani îşi cumpără bucătăriile. Magazinele sunt mai snoabe ca oamenii care le frecventează.
Şi dac-ar fi vorba numai de bucătărie, dar când, de emoţie, m-am dus la toaletă, mai bine zis am rătăcit prin multele antreuri, holişoare şi coridoare ce duceau spre toaleta mare cât o sufragerie, am înţeles că nici aici nu mă asortam cu nimic. Poate doar cravata mi se asorta cumva cu urma de maro rămasă de la invitatul care-şi rezolvase emoţia înaintea mea în wc. În rest, eram în plus. În plus de tot!
