Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astazi, in tarile emergente, potentialul de crestere economica este imens. Iar Romania – si ea tara emergenta – are de asemenea un important potential de dezvoltare. Nu e pacat sa nu-l valorificam?
Sigur ca e pacat. Dar cum? Fiindca noi ne-am cam atasat de o idee ciudata prezenta in dezbaterea mondiala: aceea a 'sfarsitului dezvoltarii'. Plecand de la convingerea ca tarile dezvoltate produc cu mult peste nevoile lor de consum si ca oricum pietele din tarile in curs de dezvoltare sunt deja suprasaturate de aceste produse. Daca privim in magazinele noastre – in care importurile gem – acum, in criza, ca si inainte de criza – am putea socoti ca aceasta idee sta in picioare. Daca privim insa contul extern de dinainte de criza, cu deficitele intre 12 si 14 la suta in anii 2007-2008, atunci ideea nu mai sta in picioare.
Avem, in Romania, companii de elita. Multe sunt transnationale. Dar ne trag inapoi companiile necompetitive, multe cu capital de stat. Tabloul lor e dominat de munca rau remunerata si de calitate de multe ori indoielnica; de numarul restrans de manageri, specialisti si lucratori performanti; si de un model de crestere care nu se bazeaza cu prioritate pe tehnologii avansate si pe generatii de specialisti cu pofta de munca si de performanta. Explicatia deseori data suna descurajant: 'Nu e inca timpul nostru!'… Dar cand va fi timpul nostru?
Dupa doi ani de recesiune, Romania a ajuns in sfarsit la crestere plus. Consolidarea acestui plus are insa nevoie de timp, de munca, de intelepciune, de investitii in tehnologii si in infrastructura. Problema grea. Pentru ca, fara a antrena initiativa si iscusinta intregii noastre societati in serviciul unui astfel de proiect, discutam degeaba. Dar cine s-o faca? Probabil ca numai societatea civila, inteleasa in sensul cel mai larg al acestei sintagme: preotii din biserici, profesorii si invatatorii din scoli, formatorii de opinii. Daca, bineinteles, ei in primul rand s-ar atasa de continutul proiectului, de importanta lui si l-ar promova cu tragere de inima. Altfel, doar cu sperante si cu promisiuni, nu se poate merge prea departe.
Si mai e ceva: miza. Caci miza e bunastarea…, iar visul de bunastare e ultimul punct pe lista daca oamenii nu sunt mintiti. Pentru ca daca nu sunt mintiti, daca li se spune adevarul, vor afla ca mai intai trebuie sa fie puse in miscare investitiile, inovatiile, tehnologiile si strategia lucrului bine facut. Ceea ce inseamna ca nu va fi de ajuns sa avem un PIB cu plus si inca doi-trei indicatori buni, care sa tina economia in picioare, pentru ca o mare parte a populatiei sa ajunga la bunastare. Problema nu va fi rezolvata fara sa fie asigurata dezvoltarea tarii, atat din punct de vedere social, cat si economic.
Dar moralul? La doua intrebari cardinale – 1) ce pot face pentru firma in care lucrez?; 2) ce pot face pentru Romania? – o mare parte a fortei de munca nu vibreaza. Ceea ce inseamna ca nevoia tarii de a-si asigura o noua baza pentru o crestere economica sanatoasa, intr-un ciclu lung, ramane fara raspuns. Deocamdata. Numai ca, in lumea in care traim, pana si firmele cele mai mici, din piata interna, se vor trezi curand ca trebuie sa aleaga: ori lucreaza in aceeasi maniera, in acelasi stil si potrivit acelorasi criterii care le sunt cerute marilor companii transnationale, ori vor fi invinse in valtoarea concurentei si se vor trezi aruncate din piata.
O perspectiva sumbra… sau tocmai de aici asteptam raspunsul? Vine Nevoia si ne invata ce sa facem si cum sa facem.
