Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, declara la sfârşitul anului 2010 că “sunt ţări din America Latină care au intrat în default cu o datorie publică de 20%. Există în literatura de specialitate lucrări care spun că o fi 60% plafonul european privind ponderea datoriei publice în PIB, dar în cazul multor ţări, şi România se situează în această categorie, la o datorie de 40% din PIB, pieţele devin mult mai nervoase". Şi nu doar Isărescu a avertizat asupra pericolului creşterii datoriei la niveluri care provoacă iritarea finanţatorilor, ci şi vicepreşedintele Băncii Europene de Investiţii, Mihai Tănăsescu. El spunea la începutul anului 2010 că România îşi poate permite o datorie publică de maximum 35% din PIB, atrăgând atenţia că “majorarea rapidă a datoriei nu s-a văzut în dezvoltare” şi că “avem o limită de 60% din PIB, dar acesta e plafonul maxim pe care România îl poate atinge în 15-20 de ani de dezvoltare”.
Datoria publică a crescut la 39,8% din PIB în ianuarie 2014 (de la 13,4% în 2008), dar toţi cei care lansau avertismente tac mâlc. Nici măcar FMI nu mai are curaj să ne avertizeze, fiindcă sunt suficiente probleme în Ucraina şi Turcia. N-are nevoie de tensiuni şi în România.
Dar faptul că datoria se umflă întreţinând stabilitatea cu ajutorul deficitelor, şi nu a productivităţii, ar fi doar unul dintre aspecte. Datoria în valută angajată de stat ori de companiile şi autorităţile publice, cu scopul declarat de a îmbunătăţi infrastructura, nu e ferită de riscul de curs valutar. Adică, atunci când oficialii anunţă că au mai plasat cu succes o emisiune de bonduri în dolari pe pieţele externe nimeni nu-i întreabă cum protejează banii împrumutaţi. Mai ales că dolarul are potenţial de apreciere pe termen lung şi ar fi fost indicat să ne finanţăm într-o monedă ce se devalorizează.
Sigur că nimeni nu poate ghici cursul, dar dacă statul a decis să se împrumute în valută, deşi are venituri în lei, şi tot refuză el să ţină cont de sfatul Băncii Naţionale că cine procedează astfel comite o imprudenţă, ar trebui măcar să apeleze la un instrument de hedging, cu care să se apere de riscul de curs. Pentru că în măsura în care n-o face, hedgingul se realizează din buzunarul românului, pe seama creşterii impozitelor.
Aşa că degeaba spune ministra Ioana Petrescu: “Nimănui nu-i place să pună taxe, nici măcar ministrului de Finanţe”. În loc să dea impresia că moartea şi impozitele sunt implacabile, ar face mai bine să administreze datoria în valută pe care o contractează statul, ca să nu se mai pună problema majorării taxelor. O soluţie ar fi - am mai spus-o - ca Trezoreria Statului să se împrumute în franci elveţieni. Aceasta e o monedă a cărei devalorizare e “garantată” de banca centrală din Ţara Cantoanelor. Deci ar fi un credit extern cu jumătate de hedging făcut.
