Cum e mai bine să trăim mai prost

Din 2009 se spune că a venit şi în România criza. Acea criză internaţională, se zice nemaivăzută de la Marea Depresiune din 1929-1933. Mult mai corect ar fi să se spună însă că a venit nota de plată a delirului din 2004-2008. Pentru că această notă ar fi venit oricum, şi cu, şi fără criza internaţională. Aceasta din urmă n-a făcut decât să precipite şi să adâncească respectiva notă de plată.

Delirul consumului din 2004-2008 - pentru că, de fapt şi de fapt, n-a fost vorba decât despre o creştere aiuritoare a consumului, fără vreo legătură cu producţia şi capacitatea de finanţare proprie - a fost provocată de majorarea fără noimă şi fără acoperire a creditului. Din 2009, acest credit a venit la plată. Toţi se căinează, politicienii dau vina unii pe alţii, diferiţi analişti acuză incompetenţa sau politicile economice nepotrivite, dar nimeni, din păcate, nu spune lucrurilor pe nume. Nici măcar acum! Când trăieşti pe credit, trăieşti mai bine, când dai creditul înapoi, este normal şi obligatoriu să trăieşti mai prost! Asta face România începând din 2009: trăieşte mai prost, pentru că trebuie să plătească delirul pe credit anterior. Creditul crescuse de vreo 10 ori, deci acum şi plata trebuie să fie gâtuitoare! Nota de plată este anormal de constrângătoare, pur şi simplu pentru că şi anterior creşterea creditului la care se referă n-a fost una normală!

Puţini au fost cei care au avertizat că aşa se va întâmpla. Oricum, n-a fost vorba despre nici unul dintre cei care, aflaţi în funcţii publice (la Guvern sau la banca centrală), aveau nu numai datoria s-o facă, dar şi greutatea politică să fie urmaţi în avertismentele lor şi, deci, să potolească delirul.

Nici acum aceştia nu spun lucrurilor pe nume. Şi zicem din păcate, pentru că nu mai este nimic de făcut acum decât să se plătească! Nu ştim de ce se mai ascunde realitatea plăţii creditelor anterioare - căci despre asta este în fond vorba - şi sunt tot îmbrobodite lucrurile cu diferite explicaţii politice şi conjuncturale!

Singurul lucru despre care rămâne de discutat este următorul: de trăit mai prost, oricum trebuie - este inevitabil! -, problema este doar cum e mai bine să trăim mai prost! Pentru că nu este acelaşi lucru dacă trăim mai prost scăzându-ne fizic veniturile (salarii, pensii, profituri) - ceea ce se întâmplă, de asemenea inevitabil, dacă economia se tot contractă - sau trăim mai prost întrucât cresc preţurile şi se devalorizează moneda naţională. Cum e mai bine să trăim mai prost nu este un simplu joc de cuvinte. Este o problemă în jurul căreia se înfruntă teoretizări diferite şi abordări opozite.

Monetariştii spun că esenţială este controlarea inflaţiei, căci acesta este răul suprem. Neokeynesiştii susţin, dimpotrivă, că puţină inflaţie chiar nu strică, întrucât induce creştere economică. Înfruntarea este mai puţin importantă, pentru că practica a dovedit că,
atunci când le este bine, guvernele din ţările cu capitalism matur promovează o politică monetaristă şi ar fi absurd să facă altfel. Dar atunci când le este rău, toate, fără excepţie, apelează la reţete neokeynesiste, chiar şi cu perspectiva reinflamării inflaţiei, pentru a combate recesiunea.

Despre România nu sunt prea multe de spus. Practica ultimilor doi ani a arătat că, ţinându-se în frâu inflaţia şi cursul, în ciuda tensiunilor imense din economie, se induce o tendinţă artificială şi contraproductivă, obligând aceste tensiuni să se verse într-o continuă şi strangulantă cădere a economiei. A merge pe mai departe pe această cale prezintă riscul de a bloca totul în economie. Supapele cursului şi inflaţiei trebuie susţinut folosite - nu abuziv, dar susţinut folosite - pentru a descărca economia de tensiuni. Chiar dacă muşcă din câştiguri şi rezultatele economiei, inflaţia este mai puţin invazivă social decât tăierile de salarii şi dă senzaţia că mai există disponibilităţi băneşti, ceea ce poate scoate economia din blocaj, care nu este doar fizic, ci şi psihologic. Şi pentru firme, şi pentru indivizi se păstrează impresia că alegerea între opţiunile de a cumpăra sau a nu cumpăra îţi aparţine, în timp ce tăierile sunt oprimante psihic tocmai pentru că nu-ţi oferă alternative.