De ce creşte inflaţia în lume

Dacă în deceniul trecut economiile europene şi cea a SUA au importat dezinflaţie din Asia, acum se importă inflaţie.

Dacă în deceniul trecut economiile europene şi cea a SUA au importat dezinflaţie din Asia, acum se importă inflaţie. Explicaţia este legată de creşterea preţurilor la combustibili fosili pe fondul cererii considerabil mărite în Asia, la care se adaugă constrîngeri pe latura ofertei. Avem de-a face cu raritatea accentuată a unor resurse, care induce o creştere a preţurilor lor relative. Dacă se acceptă că inflaţia este esenţialmente un fenomen monetar, stabilitatea generală a preţurilor poate fi menţinută cu o condiţie: cînd unele preţuri cresc, altele trebuie să scadă. În viaţa reală însă aceste ajustări sînt anevoioase din cauza a numeroase rigidităţi şi efecte distribuţionale importante.

 
Cu cîteva decenii în urmă lumea dezvoltată s-a confruntat cu o situaţie asemănătoare. Formarea cartelului petrolului (OPEC) a adus cu sine o creştere a preţului relativ al ţiţeiului. Atunci renta de extracţie şi de monopol a fost redistribuită în favoarea furnizorilor. Acest şoc a fost atenuat de creşterea preţurilor la bunurile de capital, care a erodat transferul de putere de cumpărare (şi avuţie) apărut în favoarea ţărilor furnizoare. Erodarea a fost însoţită de o inflaţie în creştere puternică în ţările dezvoltate, unde politicile monetare au fost de tip acomodativ. În acei ani UE şi SUA au cunoscut o perioadă de stagflaţie: inflaţie înaltă şi stagnare economică.

 
Atunci cînd şocurile externe sînt puternice, ajustările în sistem în sensul realocării resurselor sînt insuficient de rapide şi, dacă politica monetară este acomodativă, încetinirea ritmului activităţii economice acompaniată de inflaţie în creştere nu mai este inexplicabilă. Stagflaţia a evidenţiat nocivitatea spiralelor preţuri-salarii şi nevoia de a nu scăpa de sub control expectaţiile inflaţioniste. Băncile centrale au în vedere lecţiile stagflaţiei, încercînd să evite politici de acomodare, care să deterioreze anticipări inflaţioniste pe termen mediu şi lung. Necazul este însă că şocul de acum este diferit, el acoperind o perioadă mai lungă de timp. Aceasta complică mult sarcina băncilor centrale, întrucît nu este clar care va fi magnitudinea schimbării în preţurile relative.

S-a ieşit dintr-o perioadă fastă pentru politicile monetare în lume, care au fost ajutate enorm de efectele pozitive asupra preţurilor, ce au fost determinate de globalizarea pieţelor. Acum avem un revers al medaliei, în sensul că aceeaşi globalizare poate contagia inflaţionist spaţii naţionale prin creşterea puternică a preţurilor relative la combustibili fosili şi alte resurse de bază. Cu cît această modificare de preţuri relative va dura mai mult, cu atît mai greu va fi pentru băncile centrale să ancoreze anticipări inflaţioniste. Inclusiv pentru faptul că o perioadă mai lungă de modificare a preţurilor relative ar antrena o cursă între actorii economici de a-şi proteja veniturile, puterea de cumpărare. În acest context, politici bugetare chibzuite, care să nu alimenteze cererea agregată fără rost, au o utilitate clară.
 

Analiza de mai sus trebuie completată cu efectul punerii în valoare a unor resurse noi (nonconvenţionale), cel al conservării energiei şi altor materii prime de bază. Dar aceste efecte, ele însele, înseamnă consum de timp, în vreme ce băncile centrale trebuie să livreze stabilitatea preţurilor în mod constant.