De ce sunt toate băncile la fel?

Cine doreşte să constituie un depozit bancar se uită pe internet, cumpără un ziar specializat sau întreabă, pur şi simplu, la o sucursală bancară. Cu cât e oraşul mai populat, cu atât are mai multe posibilităţi de a-şi depune banii. Iar când deţine o sumă mai mare, ceva peste 50.000 de euro sau 200.000 de lei încearcă să negocieze o dobândă mai bună şi cu greu obţine 4% pentru lei, la termene peste 3 luni. De ce fac băncile cu mare greutate concesii de preţ, deşi e limpede că nu mai beneficiază de economisiri de import şi au rămas la mâna pieţei interne? Cum de îşi permit să strâmbe din nas şi să nu remunereze bine economisirea dacă multe dintre ele se confruntă cu mismatch-ul de maturitate, adică au atras bani cu lunile şi i-au plasat cu anii în credite ipotecare? Îşi permit pentru că există un plafon de garantare de 100.000 de euro stabilit la nivelul UE, care e valabil şi în România. Cu alte cuvinte, persoanele fizice sunt ferite de falimentul băncii, în condiţiile în care economisirile populaţiei reprezintă, la noi, două treimi din totalul depozitelor bancare. Mai mult, respectivul prag, care poate că nu-i prea mare în ţări precum Marea Britanie, Germania, Franţa, Olanda sau Belgia, pentru români e acoperitor. Însă aici intervine principala problemă: riscul se diluează la nivel de entitate bancară şi e judecat sistemic. Chiar dacă una e, ca bancă, să ai credite neperformante de 10%, şi alta-i de 30%, ceea ce arată mai puţină pricepere din partea bancherilor, care ar trebui penalizaţi într-un fel. Asta în condiţiile în care, la începutul crizei, un nivel de neperfomanţă de 2% era considerat riscant în Occident.

Numai că, dacă te apuci acum să-i întrebi pe bancheri, în special pe cei centrali, în ce măsură li se pare firească o astfel de situaţie, ei spun că acesta este noul trend. De unde se observă că percepţia asupra riscului se doreşte a fi diluată. Deci n-are importanţă cât de bine sau de prost ai gestionat o bancă, toate sunt la fel. Ceea ce reprezintă o consolidare a riscului sub aripa unei entităţi statale. În această ordine de idei, dar formulând altfel, opţiunea europeană pe care o are orice persoană ce economiseşte ar fi să nu aibă depozite peste 100.000 de euro.

Şi totuşi s-ar putea stabili care bancă românească e mai riscantă. E suficient să ne uităm cum sunt plătite economisirile de peste 100.000 de euro, la termene mai mari de 6 luni. Din păcate însă, când băncile afişează dobânzile pe propriul site, spun cât oferă la nişte plafoane mici, mult chiar şi sub nivelul garantat, şi e foarte greu să discuţi pentru sume mai mari de 100.000 de euro. Acolo unde este evident că intervine un risc suplimentar ce trebuie remunerat. În mod normal, băncile ar trebui să afişeze două categorii de dobânzi, pentru două clase de risc. Dacă n-o fac înseamnă că nu sunt transparente.