Dobanzile: in jos sau in piept?

Dobanda de referinta a consemnat in martie 2005 un recul-record - 10,75%. Cinci puncte dintr-o lovitura. Cand bancile platesc infim pentru depozitele atrase, companiile ar trebui sa fie fericite, fiindca se ieftinesc creditele. Dar oare oamenii de afaceri chiar se bucura cand scad inflatia si deficitul bugetar? Exportatorii, de exemplu, par sa nici nu observe ca li s-a indeplinit o dorinta asupra careia au insistat atata in trecut si si-au gasit o noua fixatie. Vor curs de 39.000, nu de 36.000!

Da, dar daca auzim des, la ore de maxima audienta, putine multumiri si multe, multe ofuri, se vede ca interesele oamenilor de afaceri in general si ale exportatorilor in particular sunt bine aparate. Pe cei care economisesc cine-i protejeaza? In noiembrie 2004, cand a fost intrebat in ce si-ar plasa banii, guvernatorul BNR a spus ca ar fi categoric tentat de depozitele in lei, "cel putin atata vreme cat dobanzile vor fi atractive". Acum, cand randamentele au pierdut o treime din valoare, ce se mai poate raspunde? Deponentii sa-si mute banii in active denominate intr-o moneda straina? Sau sa consume?!

Asadar, pe cei care pun bani deoparte nu-i apara nimeni. Numai teoria economica e de partea lor. Aceasta considera dobanzile atractive la economisiri drept unul dintre factorii care stau la baza recuperarii decalajelor economice. Acumularile duc la investitii si sporuri de productivitate. In schimb, cei care solicita credite ieftine se fac foarte bine auziti si bineinteles ca in atitudinea lor nu e nimic gresit. Cu o singura conditie insa: cei care solicita imprumuturi avantajoase trebuie sa militeze si pentru disciplina salariala si bugetara, si pentru o politica prudenta a bancii centrale. Altfel, oamenii de afaceri pot fi banuiti ca incearca numai sa puna mana pe banii altora, fiindca pentru creditele ieftine platesc tocmai cei care economisesc.

Totusi noi, aici, nu ne-am propus sa reascutim lupta de clasa. Ne intereseaza numai notiunea de pret corect. De ce e nevoie sa aiba banii pret? Fiindca astfel dobanzile se constituie intr-un obstacol contra risipei de resurse financiare. Iar inflatia e considerata pretul-preturilor, pentru ca, dupa ce le compune pe toate - bani, munca, materii prime, energie - pune diagnosticul: economia este sau nu bine gestionata.

Din pacate insa, atunci cand numai inflatia se simte bine, fara ca economia sa aiba vreo contributie, atunci cand dobanzile, deficitul bugetar si ceilalti indicatori sunt folositi doar ca sa se mai puna un strat de fard pe fata tarii, atunci pretul isi pierde rolul. El nu mai reprezinta masura pentru alocarea resurselor financiare, de munca, de materii prime si de energie. Desi indicatorii macro par a spune ca totul e in regula, banii din banci sunt subremunerati, angajatii - subplatiti, iar impozitele nu se redistribuie in interesul general al societatii.

Deci, in Romania anului 2005 banii economisiti primesc pretul corect? Reducerea dobanzilor nu se datoreaza unei mai bune administrari, ci mai degraba se leaga de surplusul de moneda lasat in piata pentru ca Trezoreria Statului si companiile sa se finanteze pe termen mai lung. In plina dezinflatie, pe o piata concurentiala, ar trebui ca cifrele de afaceri sa se majoreze, marfurile sa se ieftineasca si sa determine scaderea semnificativa a distantei dintre dobanzile la credite si cele la depozite. Se intampla asa? Nu. Marja ramane batuta in cuie la zece procente.

De aici se vede ca acela care plateste pentru ca firmele si bancile sa-si conserve profiturile, ca Trezoreria sa ajusteze deficitul bugetar, ca banca centrala sa micsoreze inflatia si sa deschida contul de capital este cel care economiseste. In mod firesc, el ar trebui sa-si indrepte banii catre alte plasamente, nefinanciare. Numai ca fiscal, administrativ sau mediatic i-au fost anulate toate posibilitatile. Mai lipseste ca, dupa ce a schimbat euro la 36.000 ca sa-si faca un depozit in lei cu dobanda de 11% pe an, cursul sa revina la 39.000 si dobanda sa ajunga la 8%-9%. O noua restabilire a unui echilibru macroeconomic, care n-a fost reparat ca sa nu se mai strice in viitor se numeste simplu: hazard moral.

OK, si cine ar trebui sa-i apere pe cei care economisesc si nu-i apara? Politicienii. E tot o problema de concurenta si aici, fiindca aceia care nu stiu sa gestioneze pierd alegeri, dupa care concurenta din politica se transpune in mediul de afaceri. "Businessman-ul" trebuie sa aiba in politician un "supervisor", nu sa se confunde cu acesta.

Dar daca politicienii, ca si clasa, nu se pricep sa administreze, atunci isi arunca de la unul la altul responsabilitatea. In cele din urma, obositi de atata zbucium, o paseaza autoritatilor monetare autohtone si internationale, care ajusteaza inflatia ciuntind leu cu leu de la companiile competitive si salariatii eficienti. Adica, bat chiar calul care trage.