Gândirea pozitivă

Visez din nou că-l omor pe Ceauşescu. Visam noapte de noapte asta înainte de 1990. 20 de ani mai apoi am scăpat de coşmar. Îmi imaginam cum ar fi să-l împuşc şi apoi să mă fac nevăzut. Seară de seară mă descărcam de frustrări şi de deznădejde privind în tavan, în întuneric, şi văzând acolo, ca într-un film, cum îl ciuruiesc. Dar nu apucam niciodată ultima parte a filmului, cu ce avea să fie după moartea lui Ceauşescu.

Mulţi trăiesc cu gândul la o răzbunare, însă ce vine după răzbunare nu mai interesează. De un timp încoace îmi apare iar Ceauşescu în somn. Şi, cu toate că ştiu că e mort, îmi descarc toate nemulţumirile pe cei care conduc de 20 de ani ţara. O conduc ires­pon­sabil, cinic, ca nişte activişti de-ai lui Ceauşescu scăpaţi de ameninţarea acestuia şi care ştiu că-şi pot permite orice, fiindcă poporul e dezbinat şi resemnat, incapabil ani mulţi de acum înainte de o reacţie vehementă la dezmăţ şi incompetenţă instituţionalizată.

Numai că nu-s în stare să visez măceluri, execuţii în masă, nu mai pot să mă încarc cu o culpă crimi­nală şi atunci îl ucid din nou pe cel mort. Sunt tot mai mulţi oamenii pe care-i aud zilnic vorbind întărâtat, ca sub iminenţa unei zile a răfuielilor. Am mai puţine motive decât ei să mă sperii de ziua de mâine, pot face unele munci, cu care să trec prin crize economice şi mai rele, însă tensiunea pe care o simt în mulţimi, dar şi în fiecare individ mă contaminează. O rezolv cumva în visul absurd cu repetarea, noapte de noapte, în vis, a execuţiei lui Ceauşescu. Tot ce nu-i o soluţie ziua în somn vine ca o soluţie.

S-au acumulat în noi, în milioane de compatrioţi, motive, până nu de mult necunoscute, de revoltă, motive care fac masă critică şi-l îndeamnă pe individ la acţiuni ultimative. Atâţia oameni se sinucid, din pricini, la o primă evaluare, foarte diferite, unele de neînţeles în raport cu  cauza. În fapt, cauza e una generală, care face din sinucidere o rezolvare în tot felul de situaţii. Viitorul nu promite nimic bun. Cei care mai pomenesc de un viitor, nu pentru ei, ci pentru copii, o fac cu un aer de marginalizaţi, de cetăţeni ai unui timp care s-a dus şi nu se mai întoarce. Europa a inventat o religie socială: gândirea pozitivă.

Ca să gândeşti pozitiv trebuie să-ţi spui tot timpul că mâine va fi mai bine. Chiar şi când eşti dus la eşafod. Gândirea pozitivă e, de fapt, un sport, fiindcă presupune antrenament. Un sport şi un lux. Pe Ceauşescu îl execut stăpânit de ură. Credeam că mă voi lepăda definitiv de acest simţământ ruşinos. Fără să-mi dau seama şi din ce pricini anume, anii din urmă m-au umplut din nou de ură. Caut să mă stăpânesc, să gândesc pozitiv, dar motivele de a detesta, de a dispreţui şi, în final, de a urî se înmulţesc. Ura e o infirmitate. Ceauşescu era o infirmitate naţională. Acum devenim din nou nişte infirmi.