Înmuguriri

Câtă dreptate are Albert Camus când mărturiseşte că “În mijlocul iernilor îngheţate, am învăţat că există în mine o vară fără putinţă de învins !” Într-adevăr, surghiuniţi în zilele scurte şi geroase, cu lumina abia pâlpâind, visăm la vara ce pare atât de departe. Tânjim la ea, ca la un paradis scornit tocmai să ne îndulcească amintirea hibernării. O implorăm să se ivească  mai repede pentru a ne regăsi vigoarea şi bucuria de a trăi. Fiindcă vara este, înainte de orice,  tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Basmul cu care ne amăgim an de an şi  pe care îl depănăm, măcar în gând, la gura sobei încinse în serile vifornice.

Cică “Totul va fi în regulă până la sfârşit, şi dacă nu e în regulă, înseamnă că  nu s-a terminat”. În proverbul ăsta indian s-a strâns tot optimismul lumii şi cum să nu le rămâi recunoscător pe veci? Aşadar, nu abandonaţi lupta, nu capitulaţi, de vreme ce sunteţi încă în tranşee, moartea nu e pe-aproape. Numai la ivirea Hârcii totul s-a isprăvit şi aşa îţi dai seama că, de fapt, pentru asta ai şi trăit. Ca să te întâlneşti cu nesuferita aia plecată să colinde cu coasa şi să-i spui că eşti în... regulă.

Şi tot indienii au decis că “Niciun  timp nu e mai bun decât cel prezent”. Resemnare ? Poate, însă e greu să-i contrazici, de vreme ce numai ceea ce trăim contează. Restul e fum, închipuire.

Ne încrucişăm privirile, despărţiţi de carosabil. Trec strada  şi ne pupăm. O simt  uşor tulburată. “Ehe, am îmbătrânit !” o aud reproşându-şi, cu  oareşce vină, anii. Într-adevăr, şoldurile i s-au lăţit, sânii  i s-au cofleşit, glezna  a căpătat contururi groase, mijlocul  i s-a revărsat, nimic nu mai e ca atunci. Cândva, la ieşirea din adolescenţă, ne-am sărutat şi îmbrăţişat, trupurile noastre proaspete zvâcneau de dorinţe. A fost doar o nevinovată idilă şi atât, rămasă  undeva în memoria vulnerabilizată de emoţia  revederii. Aţi observat, ori de câte ori vă întâlniţi  cu femeile care v-au traversat biografia afectivă, ele nu fac decât să se scuze ? De parcă vârsta a lucrat doar împotriva lor, de parcă pe noi, bărbaţii, ne-a cruţat vreun pic !  Cochetărie sau răsfăţ ? Sau încercarea de a smulge  un compliment de la fostul iubit sau admirator ? Oricum ar fi, în glasul femeii ce-şi plânge etatea e o tristeţe infinită şi înduioşătoare. Eu un oftat dureros după frumuseţea de altădată. E recunoaşterea unei înfrângeri, a pierderii definitive  a feminităţii. Şi ce dezolant este tabloul femeii urâţite, desfigurate de vitregia vârstei !

Îmi spune cineva că, de la droaia de conservanţi cu care ne îmbuibăm, putrefacţia cadavrului se petrece mai lent. Savanţii ar fi constatat  că sicriile  închise  etanş şi chimicalele înghiţite în cursul vieţii  ne ajută să fim nişte cadavre atrăgătoare şi după şapte ani de la deces. De aceea au  devenit  cimitirele  neîncăpătoare, gropile se vacantează anevoie. Carnea nu se mai macerează ca altădată, se încăpăţânează să rămână întreagă  pe schelet. Carne degeaba pe oase inutile... În loc să ne conserve tinereţea, alimentele neecologice ce au invadat piaţa capitalistă ne  prelungesc  degeaba  starea de leş...

Ce minunată zicere are George Bacovia  – “Se părea că exist  şi chiar mă speriam că exist !” Înlocuiţi  cuvântul  “exist” cu “iubesc”, de pildă,  şi vă veţi cutremura pe dinăuntru. Ori cu “visez”, ori cu “votez”, ca să cobor  în cel mai  abject pragmatism. Sau cu “mor” şi, dintr-odată, veţi simţi că  aerul vă astupă nările, gura...

“Există oare ceva mai miraculos şi mai sublim  în univers decât eternitatea unui mister ?” se întreabă, pe bună dreptate, poeta Ana Blandiana. Din nefericire, lumea de azi este prea grăbită ca să mai preţuiască eternitatea misterului. Omenirea şi-a propus parcă să dezlege orice taină şi să distrugă orice mit. Curând vom afla şi grupa sanguină a Mântuitorului Christos, şi formula ADN a Celui de Sus, nimic nu va scăpa curiozităţii profanatoare a omului modern. Viitorul va aparţine certitudinilor, ce triste vremuri ne pândesc ! Deja iubirea, miracolul fundamental, şi-a pierdut  misterul, i-a luat locul sexul...