Lecţia irlandeză de bun simţ

M-am simţit ca un idiot pentru că mă aşteptam la ce e mai rău. România este o ţară minunată, plină de istorie, cultură,mâncare delicioasă şi, cel mai important,cu cei mai prietenoşi oameni pe care i-am întâlnit.” Aceasta este declaraţia lui Andrew Mc.Guinness, fostul primar al oraşului irlandez Kiikenning, după ce a stat câteva zile la Beclean, cu prilejul festivalului”Celtic”. 

Poate că pentru nişte persoane super-rafinate vorba asta- „m-am simţit ca un idiot”- sună urât, dar mie mi-au mers la suflet. Şi nu numai mie, dacă judecăm după numărul de accesări pe care îl înregistrează ştirea şi după tonul comentariilor. Iată, aşadar, că un occidental, un om venit dintr-o ţară cu standarde ridicate de civilizaţie şi cu exigenţe mai severe decât cele cu care ne-am obişnuit noi, are demnitatea şi francheţea de a recunoaşte că s-a înşelat în ceea ce ne priveşte.

De unde avea Andrew Mc Guinness informaţiile pe baza cărora „se aştepta la ce e mai rău”? Cum „de unde”?! Păi nu colcăie pe canalele de cancan media tot felul de istorii care mai de care mai înfiorătoare despre „Ţara lui Dracula”, despre vampiri şi alte asemenea bazaconii? Şi nu sunt tot felul de profesori de bune maniere care ne tot pun pe coji de nucă şi ne bat la palmă cu nuieluşa PC („Political Correctness”) pentru te miri ce li se năzare sau le-a spus cineva că ar trebui să li se năzărească? Iar noi, ca buni creştini ce suntem, întoarcem şi celălalt obraz? Iar, în caz că se găseşte cineva care îi pune la punct pe răspândaci, pe loc sar ca arşi moraliştii de duzină care, la rândul lor, îl pun la punct tot pe acesta acuzându-l de naţionalism sau de altele mult mai rele.

Nu vreau să spun că suntem perfecţiunea eleată şi că nu mai avem multe sau grave lucruri care se cer îndreptate. Dimpotrivă, cred că trebuie să primim cu maximă receptivitate sfaturile şi criticile pe care ni le adresează oameni de bună credinţă şi cu pricepere în ceea ce priveşte mai buna organizare a societăţilor democratice, moderne. Să le primim şi să facem tot ceea ce ne stă în putere şi în pricepere pentru a ne îndrepta.

Ceea ce, însă, trebuie să respingem, mult mai decis decât am făcut-o până acum, sunt clişeele otrăvite, prejudecăţile bigote, mai ales atunci când acestea se dovedesc a nu fi decât minciuni sfruntate şi calomnii veninoase despre această ţară, despre istoria şi cultura sa, despre oamenii săi. Avem, în aceste zile, un nedorit şi urât exemplu, în Norvegia, unde funcţionari zeloşi de la Protecţia Copilului, ajutaţi de poliţişti iau familiei Bodnariu copii pe motiv de „creştinism radical şi îndoctrinare”. Situaţie absolut revoltătoare faţă de care, în ciuda eforturilor autorităţilor române şi a protestelor pe care le-a generat, autorităţile norvegiene se menţin pe aceeaşi poziţie obtuză şi abuzivă.

Lucrurile se complică atunci când ajungem în situaţia de a vedea că până şi în anumite organisme ale Uniunii Europene se manifestă, încă, pornirea de a face din România eternul „elev problemă”. Ţinerea ţării noastre la graniţele Spaţiului Schengen şi schimbarea din mers a unor regulii ale MCV-ului fiind exemple nedorite în acest sens. Din păcate, o imundă contribuţie la scornirea „pe bandă rulantă” şi la promovarea sistematică a unei imagini negative bazată pe falsuri şi pe răstălmăciri grosolane o au şi nişte conaţionali care, deveniţi euro-parlamentari,ne împroaşcă fără frică şi ruşine, umblând cu pâra pe la urechile unor înalţi demnitari comunitari. Care demnitari, mai cu seamă cei de o anume frăţietate politică, nu au timp sau, mai grav, nu au interesul să afle adevărul.

De aceea, nu pot decât să salut gestul pe care l-a făcut Andrew Mc Guinness, cu atât mai mult cu cât oaspetele şi-a însoţit recunoaşterea părerilor eronate despre România cu o invitaţie sinceră, de bună credinţă:„Călătoriţi cu mintea deschisă şi veţi fi plăcut surprinşi”. Fireşte, nu îmi fac iluzii şi nici nu supralicitez ecoul şi efectele acestei declaraţii. La urma urmelor, Andrew Mc Guinness nu este nici înalt demnitar al UE, nici boss al politicii sau al finanţelor şi, la ora asta, nici măcar nu mai este primarul oraşului Kiikenny. Este însă un om sincer care, după ce a cunoscut direct realitatea românească, a considerat că este de datoria să spună răspicat adevărul despre România şi despre români. Dând, prin aceasta, o admirabilă lecţie irlandeză de demnitate.

Motiv pentru care închei aceste notaţii cu o modestă întrebare: dacă irlandezul Andrew Mc Guinness a avut demnitatea şi curajul să declare că „se simte idiot” după ce a vizitat România şi s-a convins că părerile sale preconcepute despre ţara noastră şi despre oamenii ei erau greşite, atunci pe cei care, venind de pe aceste meleaguri, împroaşcă , zi de zi, ceas de ceas, pas cu pas, cu lături pe seama realităţilor româneşti, cum ar trebui să îi numim?