Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La priveghiul de pe stadionul din Johannesburg s-au adunat toate căpeteniile lumii. Foste sau actuale. Cumva şi viitoare ? S-au îmbulzit acolo să-l omagieze pe răposat, dar să-i şi fure ceva din aura mistică. Ori, măcar, s-o împrumute o vreme, să se fălească la întoarcerea acasă cu fotografiile de colecţie. Deşi, vecinătatea cu postumitatea cuiva nu ajută la nimic. Moartea altuia nu dă nimănui înţelepciunea şi celebritatea dispărutului. Privindu-i pe solemnii musafiri, cu feţele recompuse întru cinstirea evenimentului începutului de mileniu, am fugit cu mintea către proaspătul pornit pe drumul sanctificării. Cum o fi rezistat atâţia ani în aspra recluziune ?, mă zbârlesc copleşit de revoltă. Fiindcă nu pot să concep că un seamăn de-al meu e pasibil de temniţă pentru simpla vină de a susţine alte idei decât cele traficate de puterea opresivă. Omul trebuie să-şi păstreze libertatea ori de câte ori îşi exprimă un gând, o ideologie, un punct de vedere. Delictul de opinie nu este o crimă, Dumnezeule ! Să stai 27 de ani într-o celulă, sub acuzaţia că te-ai împotrivit apartheid-ului, mi se pare o ticăloşie fără margini. O barbarie de care, din păcate, nu am scăpat nici azi. Mai aproape sau mai departe de noi, destui curajoşi şi-au pierdut şi-şi pierd libertatea din pricina insolenţei de a înfrunta o rânduială clădită pe fărădelege, de a fi în răspăr cu despoţii clipei urgisite. Omenirea nu şi-a înfrânat, din păcate, aplecarea spre tortură, nu şi-a potolit defel setea de sânge şi răzbunare, atavismul canibalic. Pretutindeni există închisori în care sunt azvârliţi duşmanii de clasă ai orânduirii, inşii hărăziţi să fie mereu contra sistemului totalitar. Mă avânt în furie şi mă întreb dacă bravul Mandiba s-o fi gândit vreodată, în cei 27 de ani de umilinţă şi înjosire, că va supravieţui propriului său martiraj ? Sau că va deveni şeful statului care l-a batjocorit vreo trei decenii ? Culmea, ajuns preşedinte, individul cu cazier judiciar şi-a iertat călăii, le-a strâns mâna şi a mers înainte. I-a îmbărbătat cu o serenitate încremenitoare. Să-i fi anihilat perioada penitenciară dorinţa de răfuială, de revanşă ? Învăţătura cristică să-l fi îndemnat la toleranţă şi generozitate ? Cum poţi rămâne un om frumos şi cumsecade după un asemenea calvar, cum ? Şi, involuntar, îmi amintesc pilda lui Coposu, alt miracol de rezistenţă şi exemplaritate. Oare, dintre participanţii la funeralii, s-o fi nimerit careva să-l căineze atunci, să se intereseze de soarta condamnatului politic din Africa de Sud ? Mă tem că niciunul, toţi erau preocupaţi odinioară, în ceasul prigonirii oficiale a insurgentului de culoare, să-şi consolideze carierele politice. Dintotdeauna, dramele şi tragediile se îndură în singurătate, colectivităţii nici nu-i pasă că la doi paşi condiţia umană este insultată şi schilodită.
Cândva, prin 2000, pare-mi-se, şedeam pe o colină, pictată parcă, la Cape Town şi scrutam oceanul. La distanţă, prin vălătuci de ceaţă, se zărea insula sortită să intre în istorie. Robben Island îl găzduise cu ostilitate pe Nelson Mandela şi-i măcinase oasele şi destinul, tinereţea şi sănătatea. Mândria. Diavolul se înstăpânise peste locul acela născut din piatra şi apă, din mucezeală şi întuneric. Din demenţa unui regim diabolic de exterminare pe criteriile pigmentului epidermic. Ridicătura stâncoasă fusese infernul atâtor nenorociţi căzuţi pradă malaxorului politic, iar comunitatea de aiurea îl acceptase cu laşitate şi indiferenţă, ca pe un rău implacabil şi firesc. Peisajul din jur mă fascina, un colţişor de paradis la o azvârlitură de băţ de iadul inventat să ucidă instinctul de libertate. Omul-torţionar contra omului-liber. Dispută disproporţionată, căci primul este organizat în stat, iar al doilea e predestinat să fie veşnică victimă. Tocmai de aceea libertatea este schimonosită în fel şi chip şi păzită de gardieni înarmaţi până-n dinţi. Cursa înarmărilor s-a urnit, ce pretext mizerabil şi pervers !, şi din nevoia de a apăra, chipurile, libertatea. Chiar, când s-o fi simţit mai liber Mandela, între pereţii înzăbreliţi ori afară, în plasa ţesută de instituţiile statului preocupat să-l ţină captiv aparenţelor şi să-i folosească imaginea de simbol al bătăliei pentru egalitate rasială şi demnitate umană ?
Băştinaşii cântă şi dansează, posedaţi încă de obiceiurile tribale ale Africii negre. Îşi petrec conducătorul şi eroul în ritmul ritualurilor tainice, încărcate de semnificaţiile moştenite de la străbunii hăcuiţi de invadatorii albi. Ultima îmbrăţişare nu presupune lacrimi şi muţenie îndoliată, ci bucuria că te-ai născut contemporan cu cel stins. Nemurirea e prilej de sărbătoare, nu de văicăreli şi bociri. Şi dansezi, şi cânţi, şi speri, tulburat de statuia-i uriaşă şi eternă.
