“Nu li-i strânsă viaţa în chingi de egoism”

S-a zguduit nebuneşte Pământul. În acea seară de martie 1977, “când singure în uşe se învârtiră chei”. Aşa cum genial prindea poetul Adrian Păunescu într-un singur vers pandaliile scoarţei terestre. A scris Păunescu în noaptea prăpădului o poezie izbucnită din inimă, având titlul “Cu viaţa pre moarte călcând”. “Când scriu acum, scriu numai pe muzică de doliu,/ Miroase tot oraşul a moarte şi-a sicriu,/ Scriu ca o datorie, port morţii toţi în mâna/ Cu care-mi iau pulsul, cu care dau salutul/ Şi parcă am o vină că ei sunt morţi, eu – viu.” Au scormonit cu unghiile actorii Teatrului “Bulandra” în frunte cu directorul Ion Besoiu doar or găsi prin moloz şi fiare contorsionate o rămăşiţă din strălucitorul Toma Caragiu, “muntele scenei” şi filmului din România. Între 9 seara şi 10, Tomiţă obişnuia să-şi plimbe căţelul prin Cişmigiu însoţit de oamenii lui de suflet, printre care şi Horaţiu Mălăiele. Dar în seara blestemată a ezitat la rugămintea lui Alexandru Bocăneţ, inspiratul făcător de emisiuni de televiziune şi coleg de bloc, acolo în spatele statuii lui Mihai Viteazu, la Universitate. Când au simţit zgâlţâitul bezmetic al Pământului, au greşit ieşind pe scara blocului, au murit ţinându-se de mână, iar căţelul rămas în apartament a supravieţuit. “Miroase a ruină, a doliu şi-amestec,/ Miroase a fiinţă zdrobită inutil,/ La morgă morţii noştri sclipesc ciudat albastru,/ Ei au seninătatea că nu ştiu de dezastru,/ Având ca albastre trupuri un temporar azil/.” Hachiţele destinului i-au dus pe unii în locuri ale morţii, în timp ce acasă la ei nu s-a crăpat nici tencuiala. Valorosul romanicer Alexandru Ivasiuc a avut chef să mănânce nişte savarine şi cataifuri. S-a dus la Cofetăria Scala, l-au servit repede fetele şi a plecat cu prăjiturile exact când s-a prăbuşit etajul, strivindu-l de asfalt. Undeva în nord de Moldovă, în casa părintească din comuna Dragomirna, vecină cu celebra mănăstire, sora lui i-a păstrat camera cu biroul, stiloul şi papucii, fiindcă acolo vara scria literatura lui de succes. “Un om venit acasă, în faţa casei sale,/ Soţia şi copilul şi soacra şi-a lăsat/ Să plece din maşină, până parchează dânsul./ Ele au urcat în casă, el a greşit parcarea/ Şi, din întârziere, doar el a mai scăpat.” Doina Badea, modesta şi îndrăgita cântăreaţă, a plecat la spectacolul unde urma să cânte. În pragul blocului a simţit că se răscoleşte Pământul, inima i-a zvâcnit a pericol şi a dat fuga înapoi în apartament să fie lângă cei doi copii şi soţ. Cutremurul le-a acoperit moartea cu betonul transformat în tăiţei. Pe scenă, însufleţindu-şi cântecele, Doina Badea avea măreţie, a murit tot cu măreţie. Cum ar fi trăit când copiii şi soţul au fost trimişi în moarte. I-au găsit Doinei prin moloz doar o mână cu degetele ei lungi, albe, fine ca marmura. “Stătea în pat femeia, pe pernă rezemată,/ Şi a căzut cu patul, de-a dreptul în Infern,/ Într-un spital încearcă absurd să înţeleagă/ De ce era nevoie din somn să plece-n moarte,/ Dintr-un cearşeaf vremelnic într-un mormânt etern./ E plină lumea noastră de fapte şi legende,/ Se povestesc dezastre, se întocmesc poveşti/ Şi cineva îţi bate la uşă cu sfială/ S-au sună telefonul şi cineva te întreabă:/ «Ce-i pe la voi, pe-acolo, şi spune-mi, mai trăieşti?».” Dumnezeu să le facă somnul liniştit.