Octombrie cu Fănuş

Totul a început pe la mijlocul verii. Îi plăcuse un articol de-al meu din Jurnalul Naţional şi mi-a transmis, printr-un prieten comun, că-mi mulţumeşte. De fapt, începutul fusese mai de mult. În anii în care îl învăţam la şcoală. Atunci îi citisem cărţile, descoperind că lumea acestora seamănă în mare măsură cu lumea din satul meu. Eram din locuri diferite, dar din aceeaşi lume.

Eram născuţi în ani diferiţi, dar în acelaşi secol. El avea vârsta părinţilor mei, dar mi se părea că visăm aproape la fel, chiar dacă visurile lui erau ale unui scriitor intrat în manualele de şcoală, iar ale mele ale unui copil care visa să ajungă scriitor. Pe urmă eu m-am grăbit să cresc. Se scurtase, deşi ne păstraserăm anii de naştere, distanţa dintre vârstele noastre. Se scurtase şi distanţa fizică dintre noi.

Trăiam în acelaşi oraş. Aproape pe aceeaşi stradă. Într-o zi, parcă anul trecut, am auzit că este bolnav. L-am căutat cu privirea prin locurile unde îl întâlnisem în câteva rânduri, dar nu l-am găsit. Umbla pe străzi, cu chipul şi paşii săi, o mare absenţă. Atunci a început să se întoarcă în mine nevoia de a şti ce-i mai fac visurile. Şi-am aflat că doar omul este bolnav, visurile îi erau neschimbate, mergeau tefere înainte.

A venit apoi mijlocul verii trecute, când el mi-a mulţumit din spitalul în care era internat. Nu mi se mai întâmplase niciodată să primesc mulţumiri pentru ceea ce scrisesem. M-am gândit că s-ar cuveni să-l sun. Şi l-am sunat. S-a bucurat când i-am spus cine sunt şi mi-a mulţumit din nou. După câteva zile i-am dat iarăşi telefon. Ce m-o fi apucat nu ştiu, dar i-am spus că aş fi dispus, fără să ştiu cât mai am de trăit, să iau câţiva ani din viaţa mea şi să i-i dau dumnealui.

Nu fiindcă l-aş fi simţit în pericol, ci din dorinţa nesăbuită de a ne raporta în mod egal la viitor. El a râs, după care mi-a spus că-mi apreciază generozitatea, dar e mai bine să rămână fiecare cu viaţa lui. I-am trimis a doua zi o carte de-a mea. După asta l-am întrebat dacă pot să-l vizitez la spital. A fost de acord. Venise toamna în vremea aceasta. Poate chiar prin conturul absenţei sale, ca prin conturul unei uşi, intrase toamna în lume.

Şi am păşit, într-o zi de la începutul lunii octombrie, în spitalul care îl ţinea de ceva timp departe de lume. Nu şi de toamnă însă şi nici de celelalte anotimpuri. Am bătut la uşă, însă nu mi-a răspuns nimeni dinăuntru. Am trecut atunci pragul şi am dat cu ochii de un pat în care dormea un copil. Era chiar el, Fănuş Neagu, copilul care dormea. Nu m-am îndurat să-i întrerup copilăria trezindu-l. Aşa că m-am uitat în linişte la cărţile înşirate pe noptieră, la farfuria cu mâncare rămasă neatinsă pe masă, la păsările ce veniseră pe balcon, chemându-l, în limba lor păsărească, la joacă pe copilul care dormea.

Era o zi pe care o uitase vara la plecare şi acum ea, ziua despre care vorbesc, ce să facă?, se îngrijea de faptul ca lumina soarelui să cadă lin pe pământ, iar grădinile să se umple până la refuz de râsul verde al copacilor. Da, ei, copacii, râdeau dincolo de fereastră. Iar dincolo de copaci era oraşul, pasta groasă a vieţii rumene şi indiferente. Ca şi cum mi-ar fi auzit gândurile, copilul şi-a săltat capul alb de pe pernă, apoi s-a ridicat cu totul în capul oaselor, uşor ruşinat că l-am găsit dormind. A rostit o înjurătură la adresa bătrâneţii. Păi, ce treabă avea el cu bătrâneţea?!

Copilul Fănuş Neagu a zâmbit amar. Nu l-am întrebat nimic despre boală. Nu mi-a povestit nimic despre ea. Am vorbit, în jumătatea de ceas petrecut împreună, despre oamenii din satul meu, de care el era foarte mirat că vorbesc altfel decât oamenii din satul lui Zaharia Stancu şi decât cei din satul lui Marin Preda. Pe urmă, despre Portugalia, din care eu abia mă întorsesem. El şi-a adus aminte de Lisabona, pe care o vizitase de mai multe ori, şi de tonele de vin verde pe care le băuse în ţara lui Saramago.

Am plecat doar pentru că urma să apară o doamnă doctor, semn că ne aflam totuşi într-un spital şi că de undeva din prejmă chiar putea să pândească vreo boală. Într-una din zilele următoare o să-i bat iarăşi la uşă. Sunt mii şi mii de lucruri despre care avem de vorbit. Promit să urc scările în vârful picioarelor şi să intru în vârful inimii în salon. Ca nu cumva copilul cu părul alb să se trezească din vis şi, mai rău decât atâta, să îmbătrânească între timp.